Întortocheatele căi ale statului

Despre labirintul înmatriculării unei maşini în România s-au mai scris de-a lungul timpului o mulţime de reportaje şi chiar eu am mai semnalat problema de vreo cîteva ori. Se pare însă că nici articolele din ziare, nici reportajele televizate, nici Revoluţia din 1989 şi nici integrarea europeană din 2007 nu au avut vreo influenţă asupra esenţei acestui fenomen "natural". Un singur lucru pare să se fi întîmplat: la Bucureşti s-a construit un nou sediu în care se fac asemenea înmatriculări (nu mai e poliţia rutieră, ci Serviciul Public Comunitar Regim Permise şi Înmatricularea Vehiculelor), mai nou şi cu mai mult spaţiu pentru cozi decît la vechiul sediu de pe strada Udrişte. Cel nou e tocmai în Şoseaua Pipera. Cei care ajung pînă acolo după multe alte operaţiuni birocratice sînt de obicei nervoşi şi gata să se ia la harţă. Joia trecută, de exemplu, doi indivizi cu tăbliţe de înmatriculare în mîini s-au luat pur şi simplu la bătaie. Funcţionarii au început să strige după gardieni, să facă ordine. N-a apărut însă nimeni, ci doar ceva sînge pe faţa unuia dintre protagonişti. Pentru a obţine un simplu formular de completat (pentru o cerere din aceea cu: "Domnule Comandant,..."), inutil în mod absolut, trebuie să stai la coadă la ghişeul de informaţii. Să asculţi cum unii au necazuri prea mari pentru a mai putea fi descîlcite de funcţionari: "Maşina pe care am cumpărat-o, deşi înmatriculată cu acte în regulă, s-a dovedit a fi fost furată, iar cînd mă întorceam de la tribunal de unde obţinusem hotărîrea că trebuie să fiu despăgubită, am făcut accidentul". Luptele şi mai grele te aşteaptă însă la administraţiile financiare, cea locală, de sector, şi cealaltă (tot de sector), unde se plăteşte taxa de poluare (fosta taxă de primă înmatriculare). Dacă la prima instituţie automobilul este luat în evidenţă, la cea de-a doua (care, de fapt, e prima în ordinea operaţiilor) îţi trebuie cam aceleaşi şapte-opt acte (dintre care unele trebuie să fie legalizate la notariat), doar pentru a ţi se elibera decizia de calcul. Afli aşadar că nu e vorba de un simplu calcul, ci de o adevărată decizie, pentru care e nevoie şi de o mulţime de semnături, şi că întreaga procedură durează trei zile lucrătoare. Totul numai pentru ca statul să-ţi încaseze banii (nu vrei să afli cum ar fi dacă doreşti să-ţi recuperezi taxa de primă înmatriculare). Cine-şi cumpără maşină din altă ţară mai are de făcut în plus şi o vizită la un traducător autorizat (cu taxele aferente), care să-i traducă în română cartea de indentitate a maşinii, mai exact cifrele (sic) de emisii de CO2, necesare deciziei de calcul. Pentru maşinile la mîna a doua, apare şi drumul la RAR, o altă aventură, cu programări, rampe, ingineri şi aşteptări. Aşa se face că în apropierea unor instituţii precum cele pomenite, vezi mereu şiruri de oameni cu dosare sau vrafuri de hîrtii în mînă, care umblă bezmetici. Şi am uitat să amintesc drumurile şi popasurile obligatorii la dactilografie (!?), la poştă şi la CEC, pentru plata unor alte taxe. Carevasăzică, pentru o singură biată înmatriculare, cetăţeanul se plimbă pe la o mare parte a instituţiilor statului, fiecare cu regulile şi cerinţele ei. O corvoadă la care oamenii sînt supuşi - aşa cum spuneam - de foarte, foarte mulţi ani şi nici un guvern sau primar nu pare capabil să simplifice procedurile. Cineva observa că e mult mai simplu să înregistrezi naşterea unui copil decît să înmatriculezi nişte fiare. Dar mi s-a explicat şi cum se vinde un automobil în Marea Britanie: vînzătorul scrie cu pixul pe talonul maşinii vîndut lui cutare şi semnează; i-l dă cumpărătorului împreună cu maşina şi încasează banii; o simplă copie a talonului cu noul nume se trimite prin poştă la un oficiu de înregistrare...