Internautizarea opiniei

În România, sîntem prea bine obişnuiţi cu opinia irefutabilă. Fiecare avem asemenea opiniuni, iar tăria lor a făcut deja istorie. Ce ne-a lipsit însă pînă recent a fost Internetul. Marele instrument al viselor noastre. Căci una era să-ţi declami opiniunea în faţa prietenilor, la cîrciumă ori în faţa familiei, în sufragerie, şi alta e s-o slobozeşti acum în lumea largă spre orişicine are un computer, chiar dacă pe nimeni nu interesează. Una era să trimiţi scrisori prin poştă la o gazetă, în speranţa că genialele tale comentarii vor fi luate în seamă şi publicate într-o zi, şi alta e să te enervezi citind un articol şi chiar atunci, pe loc, să-i tragi o săpuneală autorului sau să i te alături vehement contra celor despre care el scrie şi apoi cu un simplu click să-ţi postezi reacţia în văzul a milioane de internauţi (fie ei şi doar potenţiali). O vreme, opiniile au fost doar privilegiul cîtorva gazetari sau comentatori de care toată lumea s-a plictisit. Internetul şi lansarea comentariilor direct pe site-urile ziarelor, ale televiziunilor sau ale altor medii de informare au reprezentat o adevărată revoluţie. Teoretic, opinia a ajuns la îndemîna tuturor. Practic, pe mîna cîtorva categorii. Sociologii şi psihologii ştiu prea bine că mulţi dintre cei care se înghesuie să facă asemenea comentarii au nişte probleme. Sînt grafomani, paranoici, pisălogi sau pur şi simplu frustraţi. Lor li se adaugă cei cu ordin, care musai trebuie să apere (cît mai mulţi) o cauză sau alta, un partid sau o instituţie, un personaj suspus sau o categorie profesională. Unii se descurcă mai greu cu gramatica. Alţii au probleme cu sensul cuvintelor. Unora le lipseşte măsura, altora " logica sau capacitatea de adecvare la subiect. Şi aproape toţi au o agresivitate de rău augur. Cu aere imbatabile de superioritate, sînt în general chiţibuşari şi mereu bucuroşi să descopere tot felul de mici greşeli. Nu se îndoiesc niciodată de nimic, veşnic convinşi de propria dreptate. Vorba unui amic: "se poartă mereu ca şi cum l-ar fi prins pe Napoleon că a traversat pe roşu". Şi cînd laudă sînt neplăcuţi. Ori înalţă ode, ori pur şi simplu mulţumesc unor autori de emisiuni sau articole pentru "că există". Răutatea şi osanaua alternează firesc pe site-urile de comentarii. Cu cît personajul de lăudat sau de înjurat e mai cunoscut, cu atît patimile sînt mai aprinse. De multe ori comentatorii "de meserie" se intersectează între ei şi încep a polemiza unii cu alţii. Unii se recunosc şi se urmăresc pe diverse site-uri. Pare că cea mai mare bucurie a vieţii lor e să dea o replică, s-o zică pe aia dreaptă. Asta îi autosatisface în tristul lor anonimat. Observaţiile corecte şi opiniile argumentate apar din ce în ce mai rar. Oamenii rezonabili au tot mai multe ezitări să intre într-o asemenea ciorbă, la fel ca în politică. În loc de o democratizare a opiniei, avem de-a face cu o vulgarizare a ei. Libertatea Internetului pare să-i fi atras însă şi pe jurnalişti. Mulţi s-au simţit poate prea încorsetaţi de reglementări editoriale şi deontologice şi şi-au făcut bloguri (o adevărată modă). Acolo sînt propriii lor stăpîni şi liberi să scrie orice şi oricît. La început, unii au fost chiar încurajaţi de şefii lor, în speranţa unui spor de cititori şi audienţă legate de aceste bloguri. Cu timpul, cei care i-au încurajat au înţeles însă (ce era evident) că au deschis astfel o cale spre nesfîrşite situaţii delicate şi conflicte. Adică jurnalistul poate scrie una la ziar " la serviciu, şi alta pe blog " acasă? Dacă scrie acasă ceva ce nu convine la serviciu? Cine-l mai poate controla? Dar dacă despre jurnaliştii profesionişti se poate presupune că au auzit măcar de reguli de deontologie, de verificarea informaţiilor sau de gramatica limbii române, despre comentatorii de ocazie se poate spune doar că par a confunda tot mai des libertatea de exprimare cu plăcerea de a-şi face nevoile în public.