Încîlceli tehnologice

Am auzit de curînd de la un prieten, care se ocupă cu lucruri ştiinţifice, ideea că absolut orice poate fi explicat pe înţelesul oamenilor obişnuiţi. El spunea că un om cu o pregătire medie sau chiar sub medie poate să înţeleagă chestiuni ştiinţifice, chiar de nivel înalt, dacă îi sînt explicate aşa cum trebuie. Cînd nu le înţelege, problema e totdeauna a savantului, care nu ştie să i le expună. Iar omul de ştiinţă care nu e în stare să explice în mod clar ceea ce face are nu numai o problemă de comunicare, ci poate şi una legată de meseria lui. Pentru că, spunea prietenul meu, în condiţiile în care nu ştie să explice, e foarte probabil ca el să aibă chiar unele lacune în înţelegerea esenţei propriei activităţi. Adică să nu ştie exact de la ce a pornit şi ce anume urmăreşte în demersul său ştiinţific. Aceasta fiind în cele din urmă şi esenţa explicaţiei pe care trebuie să o dea unui om care nu se pricepe la domeniul lui. Ştiinţa ajunge în cele din urmă la oamenii obişnuiţi, care trebuie să beneficieze de rezultatele ei. Iar oamenii obişnuiţi trebuie uneori să înţeleagă la ce lucrează savanţii sau tehnicienii. Rezultatul muncii acestora poate fi un eşec tocmai din cauză că nu ştiu să explice ce au făcut sau pentru că nu-şi adaptează activitatea la o nevoie finală clară pentru clienţi. De exemplu, se spunea că unul din ultimele modele de BMW, clasa 700, are înglobată prea multă tehnologie inutilă pentru cei mai mulţi dintre şoferi, care nu au nici nevoie şi nici timp să înveţe tot ce poate oferi computerul de bord al maşinii. De asemenea, era riscant şi dificil accesul în timpul mersului la toate acele comenzi cu utilitate îndoielnică. Se pare că pînă ce inginerii au înţeles greşeala, firme concurente n-au pierdut ocazia să se laude cu tehnologia lor sută la sută utilă clienţilor. Comunismul a excelat în a rupe punţile de comunicare între specialişti şi nespecialişti, între cei care produceau tehnologie şi cei care ar fi trebuit să beneficieze de ea. Chiar şi limbajul tehnicienilor şi inginerilor s-a distanţat de cel comun. De exemplu, dacă tot omul obişnuit zicea "întrerupător" la butonul care oprea curentul electric, tehnicienii ziceau "întreruptor" şi pretindeau că acesta este termenul corect, folosit şi în industrie. Şi instalatorii au modificat, la rîndul lor, diverse cuvinte. De pildă, în gura lor, robinetele au devenit robineţi, iar dacă astăzi te duci la un magazin de obiecte sanitare şi comanzi robinete, eşti imediat taxat drept nespecialist şi tratat ca atare. Sau dacă întrebi de ţeavă de 0,5 ţoli, ţi se spune că aşa ceva nu există. Cu greu reuşeşti să afli că trebuia să zici "ţeavă de 1/2". În sfîrşit, am mai scris despre instrucţiunile unor telefoane mobile care sînt ininteligibile pentru majoritatea celor care le folosesc şi care alternează informaţii ultra-tehnice cu diverse avertismente foarte simple, dar la fel de inutile, de tipul: nu introduceţi aparatul în cuptor. Mai de curînd, am avut de-a face cu un GPS prin ale cărui instrucţiuni erai învăţat cum să desenezi direct pe ecranul aparatului cu stilul, dar în care nu se explica modul în care ustensila se poate programa să te ducă într-un anume loc (de altfel, scopul principal pentru care a fost construit aparatul). Cînd, în cele din urmă, am descoperit, pe bîjbîite, cum ar putea să mă dirijeze pe drumul cel mai scurt de acasă şi pînă la serviciu (o altă inutilitate), am aflat totodată că strada pe care voiam să ajung nici nu figurează în memoria aparatului, ceea ce mi-a scăzut drastic încrederea în el. Ulterior am descoperit şi ceea ce mă temeam, anume că poţi pierde mai puţin timp cu regăsirea unui drum pe care l-ai pierdut pe cont propriu, decît cu o programare a aparatului sau cu o rătăcire/ocolire provocată chiar de comenzile lui. Ce-i drept, ustensila conţine o mulţime de alte lucruri: Windows cu posibilitate de accesare a Internetului, agendă, calendar, ceas deşteptător sau, aşa cum spuneam, facilităţi de exersare a talentului la desen. În sfîrşit, ceea ce aş mai vrea să spun e că jurnaliştii ar avea şi ei menirea să faciliteze comunicarea şi înţelegerea între specialişti şi publicul larg, fie că e vorba de chestiuni ştiinţifice, de complicate probleme financiare, de legi, mecanisme de guvernare sau fraude rafinate. Asta presupune însă ca jurnaliştii să înţeleagă ei înşişi ceea ce transmit, mai exact să-i oblige pe specialişti să vorbească la obiect şi pe înţeles. Lucru care, după cît se pare, nu e deloc simplu...