Imagini

• Am un vecin cu pasiunea cîinilor mari. Prima oară l-am văzut cu doi dogi germani imenşi. Cînd ieşea cu ei la plimbare prin faţa blocului ocupa întreaga alee şi crea o oarecare tulburare. Copiii încetau joaca, adulţii se opreau şi-i făceau loc să treacă privindu-i admirativ sau cu neplăcere pe cei doi cîini. Unul era negru, celălalt gri şi din fălcile atîrnînde totdeauna le curgeau bale. La un moment dat, cel gri a murit. Am auzit că l-a călcat o maşină şi n-am reuşit să-mi imaginez decît că era vorba de cea de gunoi, ca fiind singura mai mare care trecea pe strada noastră şi care ar fi fost în stare, fizic, să comită o asemenea crimă. A rămas doar cîinele negru şi stăpînul lui, ceva mai tras la faţă. Cineva mi-a atras atenţia într-o zi că cei doi au mai multe în comun: fălcile căzute, părul la fel de negru, ceva asemănător în privire şi... stăpînul era la fel de voinic printre semenii săi pe cît era animalul printre cîini. Peste ani, a murit şi cel de-al doilea cîine. A lăsat însă în urmă un pui care se face tot mai mare şi mai negru, la fel cum era mama lui, în vreme ce stăpînul se tot împuţinează şi albeşte, fiindu-i parcă tot mai greu să-l ţină în lesă. • Am zărit odată, din goana autobuzului, un individ cu un tricou fără mîneci, cu mîinile şi braţele păroase pînă la umăr, cu o chelie mare de la frunte pînă în creştetul capului şi cu păr lung la ceafă, cu buze enorme, groase şi răsfrînte, ţinînd de mînă un copil de vreo 3 ani, desculţ. Micuţul semăna leit cu el, avea buzele asemănătoare deşi, evident, mai mici şi acelaşi mers, cu legănarea umerilor de parcă şi-ar fi făcut loc printr-un hăţiş des. Treceau amîndoi strada pe roşu, spre disperarea şi enervarea şoferilor care frînau brusc şi-i claxonau. Ei nu băgau însă pe nimeni în seamă, îşi vedeau de drumul lor legănat, către cine ştie ce ţintă ştiută doar de ei. • Eram pentru prima oară în viaţa mea în Occident, tocmai la New York. Abia învăţasem să mă descurc cu metroul şi eram fascinat de amestecul de rase pe care-l aveam permanent în faţa ochilor. Ieşeam dintr-o staţie, printr-un tunel de vreo 100 de metri, uşor în pantă, în capătul căruia se zărea lumina puternică a soarelui. La un moment dat însă, acea lumină din capătul tunelului a fost în bună măsură obturată. Era ceva mare care se mişca acolo şi venea spre mine. Nu se vedea prea clar în contra luminii şi nu înţelegeam bine ce e. În primul moment m-am gîndit că nu putea fi un singur om care să creeze un asemenea efect. Dar nici doi sau mai mulţi nu erau, pentru că lumina era astupată de un singur corp. Pe măsură ce se apropia, mă convingeam tot mai mult că este un singur individ, aşa cum se spune politically correct la americani - horizontally challenge (provocare pe orizontală), adică, mai pe româneşte, gras. Dar fiinţa pe care o aveam eu în faţă nu era pur şi simplu grasă, era şi foarte înaltă şi avea un cap enorm şi cam pătrat, ceea ce făcea totul şi mai greu de înţeles. În cele din urmă, a ajuns atît de aproape încît m-am lămurit, deşi tot nu-mi venea să cred. Era o negresă enormă cu o rochie înflorată şi un turban roşu pe cap. Pe umăr, sprijinit de cap, ţinea un geamantan, care explica dimensiunile capului aşa cum mi se profilaseră de la distanţă. În orice caz însă, mărimea ei era stupefiantă pentru mintea mea, obişnuită cu femei de altă categorie. Avea poate doi metri înălţime, dacă nu şi mai mult, iar de lată... nici nu pot să explic. Era, fără îndoială, cea mai mare femeie pe care o văzusem vreodată. M-am gîndit atunci că la o ţară cît America poate şi standardele umane sînt diferite. Tot aşa cum în China se poate descoperi o corelaţie între vechimea de mii de ani a poporului şi vîrsta incredibilă, de peste o mie de ani, a unor copaci. Chinezii sînt însă, în mod cert, mai mici decît americanii...