Identități vulnerabile

Emmanuel de Las Cases, cel care l-a admirat atît de mult pe Napoleon încît l-a urmat în exil pe insula Sfînta Elena, a consemnat în Memorialul său că acesta dorise să construiască un sistem juridic european și să introducă o monedă europeană. Fidelitatea lui Las Cases față de adevăr a fost însă pusă sub semnul întrebării. Nu se va ști niciodată care dintre mărturisirile și ideile atribuite lui Napoleon au aparținut cu adevărat acestuia și care au fost contribuțiile memorialistului la ridicarea unui piedestal pentru posteritate. Dacă i-am da crezare, împăratul ar fi urmărit nici mai mult, nici mai puțin decît crearea unei Europe unite, afirmînd că „Europa nu ar fi… altceva decît un singur popor și toată lumea, oriunde ar merge, s-ar regăsi într-o patrie comună”. Cîteva decenii mai tîrziu, în august 1849, în Salle de Sainte Cécile din Paris, la al doilea din cele patru congrese organizate de mișcarea pacifistă internațională în perioada 1848-1851, Victor Hugo, președintele întrunirii, a reluat această idee, pe care o vedea însă realizată nu prin forța armelor, ci prin voința liberă a statelor europene care urmau să se unească într-o Republică Europeană, denumită și Statele Unite ale Europei sau Comunitatea Europeană. Nu este întîmplătoare întîlnirea unui om al armelor cu un om al literelor într-o idee comună, e drept, cu exprimări diferite. Înainte de a fi unită economic și politic, Europa trebuia să fie o comunitate culturală. Secolul al XIX-lea a debutat cu eșecul proiectului napoleonian de a unifica Europa pe cale militară și a continuat cu operele scriitorilor, muzicienilor și pictorilor care au creat o comunitate culturală europeană. A fost o epocă a sincronizării curentelor și a canoanelor literare și artistice fără precedent, facilitate în bună măsură de rețeaua de căi ferate care, în cîteva decenii, a acoperit întregul continent, precum și de progresul tehnic al industriei editoriale și tipografice, care a permis tipărirea cărților, a partiturilor și a reproducerilor după opere de artă în tiraje de masă. Granițele lingvistice erau depășite de ritmul accelerat al traducerilor din limbile cu circulație restrînsă în cele de mare răspîndire (mai ales în franceză, dar și în engleză și germană). Sentimentul unei identități culturale comune a devenit tot mai răspîndit de-a lungul și de-a latul Europei, mai ales în partea cosmopolită a mediilor literare și artistice.

Ca reacție față de această identitate culturală europeană s-a construit, în același secol, un mozaic de identități naționale. Catalizatorul unificării a fost descompus de fermentul dezbinării. Fenomenul a fost tot de natură culturală. Promotorii formelor organice ale naționalismului, cu elemente exclusiviste sau chiar agresive, au fost tot filozofii, scriitorii și artiștii veacului al XIX-lea. Autohtoniști, narodnici, antisemiți, xenofobi, rasiști, panslaviști, pangermaniști, etniciști și poporaniști au intrat în competiție pentru a glorifica calitățile și virtuțile unui popor sau ale altuia. În mod paradoxal, aceste identități naționale se întemeiau pe clișee și canoane culturale comune, care circulau peste granițe nu pentru a unifica, ci pentru a dezbina. Identitatea unei națiuni nu era opusă doar identității europene, ci și celorlalte identități naționale. Această contrapunere a avut, în partea a doua a secolului al XIX-lea, un efect din ce în ce mai vizibil: potențialul pacifist al identității culturale comune a Europei a fost subminat în mod sistematic de potențialul conflictual al identităților culturale naționale. Fenomene culturale în esența lor, aceste două procese de construcție identitară au rămas într-un oarecare echilibru pînă la începutul secolului XX. Primul Război Mondial a rupt în mod tragic acest echilibru, potențialul conflictual al identităților culturale naționale explodînd în cel mai mare conflict militar dintre cele cunoscute pînă atunci în istorie. Reconstrucția politică a Europei pe temei național la sfîrșitul acestui război a fost dublată de încercarea de a regăsi valorile comune ale identității europene. Fără a fi la fel de utopică precum mișcarea pacifistă de la mijlocul veacului anterior, această încercare a eșuat și ea în absența unor formule instituționale puternice clădite pe temeiul valorilor comune. Urmarea a fost dezastruoasă. Potențialul conflictual al identităților naționale a crescut prin potențialul conflictual al identităților de clasă, astfel încît prima jumătate a secolului XX a fost scena unei competiții tragice între violența izvorîtă din ura de rasă și violența izvorîtă din ura de clasă. Filozofia, literatura, muzica și artele plastice au fost mobilizate și încorporate ca instrumente de propagandă și manipulare fie în ideologia totalitarismului comunist, fie în ideologia totalitarismului nazist. Valorile care alcătuiau identitatea culturală europeană au fost pur și simplu dinamitate. Rezultatul s-a măsurat în zeci de milioane de victime.

Nu întîmplător s-a spus că din 1914 și pînă în 1989 în Europa s-a desfășurat un război civil permanent, cauzat de tensiunile identitare, naționale sau de clasă. Totuși, după al Doilea Război Mondial, s-au regenerat resursele pacifiste ale identității culturale europene, mai întîi în Occident, iar apoi, după implozia totalitarismului comunist, și în Est. Pe temeiul acestei identități culturale a fost clădită mai întîi o uniune vamală și economică, iar apoi o uniune politică. Materialul de construcție al acestei uniuni a fost dreptul natural. O experiență bimilenară, începută cu antichitatea romană și continuată pînă astăzi, pune în lumină forța unificatoare a acestei resurse, culturale și normative, în aceeași măsură. Uniunea Europeană se întemeiază pe o identitate culturală comună, a fost proiectată de juriști (mai ales de profesorii de drept din marile universități europene) și a fost construită de oameni politici și de juriști cu voință puternică și clarviziune. Identitatea culturală europeană a fost împlinită astfel într-o identitate juridică și instituțională, din ce în ce mai profundă și mai amplă.

Rezistența în timp a Uniunii Europene, în contextul competiției globale tot mai dure, depinde însă nu numai de această identitate culturală, juridică și instituțională, ci și de identitățile naționale ale statelor membre. Dacă avem ceva de învățat din istoria secolului XX este că echilibrul dintre identitatea europeană și identitățile naționale rămîne ideea cea mai generoasă. Contrapunerea acestor două categorii de identități le face pe toate vulnerabile. Poate că înțelegerea cea mai corectă a raportului dintre ele se va produce atunci cînd fiecare națiune din Uniunea Europeană va înțelege că propria sa identitate include componenta europeană, iar identitatea europeană include toate componentele naționale. Fără această înțelegere, tensiunile care există astăzi între instituțiile europene și cele naționale, mai ales cele dintre Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curțile Constituționale, precum și cele dintre Curțile Constituționale și celelalte Curți naționale vor face tot mai vulnerabile identitatea europeană și identitățile naționale. Iar discursul populist, demagogic și intolerant se va amplifica tot mai mult.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.