Ideal și pragmatism în diplomație

Idealul diplomației este pacea. Pragmatismul presupune utilizarea unui arsenal complex de scopuri și interese, de tehnici de negociere și mijloace de persuasiune sau intimidare, menit să prevină războiul, să asigure echilibrul puterilor și să mențină pacea sau să creeze un nou echilibru, ca temei al reinstaurării păcii. Această reprezentare schematică a relației dintre ideal și pragmatism în diplomație este prilejuită de articolul publicat de Henry Kissinger în Washington Post, în anul 2014, imediat după ce Rusia a anexat Crimeea. În săptămînile care au trecut de la invadarea Ucrainei de către Rusia, articolul a circulat intens în mediile online. În general, mai toate comentariile semnalau pragmatismul analizei diplomatului american, în care era explicată, dacă nu chiar justificată, ambiția Rusiei de a recîștiga controlul asupra Ucrainei. Pragmatismul dovedit de secretarul de stat, care a făcut echipă cu președintele Nixon, a fost și este elogiat în istoria diplomației ca un exemplu de eficiență. Kissinger a reușit să mărească falia dintre China lui Mao și Uniunea Sovietică, dînd o nouă configurație sferelor de influență din acea vreme. El a aplicat în mod inteligent un principiu conturat în diplomația secolului al XIX-lea pentru menținerea echilibrului puterilor: cînd există un număr impar de jucători, alianțele trebuie să fie refăcute ori de cîte ori un jucător sau o alianță amenință să rupă echilibrul. Dacă sînt trei jucători, doi dintre ei trebuie să se coalizeze împotriva celui mai puternic; dacă sînt cinci jucători, trei dintre ei trebuie să se alieze împotriva celorlalți doi care sînt cei mai puternici... ș.a.m.d. Acest principiu a fost utilizat cu succes de Metternich la finalul războaielor napoleoniene pentru a organiza și a menține pacea sub semnul echilibrului dintre marile puteri. Marele maestru al acestui principiu în secolul al XIX-lea a fost Bismarck. Cancelarul prusac a aranjat și a rearanjat mereu piesele pe tabla de șah a politicii europene, pentru a opri ascensiunea Franței lui Napoleon III. Alternînd în mod pragmatic diplomația și războiul, Cancelarul de Fier a clădit în jurul Prusiei al doilea Reich.

Primul Război Mondial a extins aplicarea principiului echilibrului puterilor prin formarea și refacerea alianțelor de la nivel european la nivel global. Nici războaiele, nici pacea nu au mai avut doar o dimensiune locală sau regională, ci au devenit fenomene globale. Winston Churchill a fost succesorul lui Bismarck în arta construirii alianțelor pentru refacerea echilibrului puterilor. Cînd Hitler părea de neoprit la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Churchill a reușit ceea ce părea imposibil: alianța dintre Imperiul Britanic, Statele Unite și Uniunea Sovietică. Cu același pragmatism, după înfrîngerea Germaniei, a sacrificat mai întîi țările din Estul Europei, iar apoi, cu forța cuvintelor care au transformat discursurile sale în arme mai puternice decît cele militare, a redesenat echilibrul de putere prin celebra formulă a Cortinei de Fier.

Kissinger se înscrie în galeria pragmatismului politic, militar și diplomatic. Păstrarea echilibrului puterilor, mai întîi la nivel european, iar apoi la nivel mondial, definește acest pragmatism. Pentru a-l pune în operă, s-a sacrificat ceea ce părea mai puțin important în favoarea a ceea ce era considerat mai important. Mai simplu spus, micile popoare și state puteau fi sacrificate în favoarea marilor puteri. Între acestea din urmă, jocul politic nu era însă unul de sumă nulă. După marile confruntări, pacea devenea posibilă pentru că fiecare dintre marile puteri își păstra o doză de raționalitate, calculînd repartizarea pierderilor și a cîștigurilor într-un mod acceptabil pentru celelalte.

După 1989, s-a născut speranța că va fi posibilă instituirea unor noi reguli pentru jocul politic global, care să nu mai permită sacrificarea celor slabi în favoarea celor puternici. În această viziune asupra ordinii internaționale, idealul diplomației a rămas pacea, întemeiată însă pe valorile libertății.  Papa Ioan Paul al II-lea, Ronald Reagan, Deng Xiaoping, Margaret Thatcher și Mihail Gorbaciov au promovat această nouă viziune, asociind pragmatismul cu un set de valori, principii și idealuri. Dar cei care au crezut că valorile libertății vor fi împărtășite la nivel global nu au văzut ori s-au făcut că nu văd cum în ultimele două decenii a fost organizată o alternativă economică, informațională și militară, clădită pe dominație și supunere, mai întîi în politica internă, apoi în cea externă. Devine acum din ce în ce mai vizibil regresul spre ideea de echilibru al puterilor și de reîmpărțire a lumii în sfere de influență. Nu numai Rusia și China sînt puterile care îndeamnă la această întoarcere în trecut. Direct sau indirect, expres sau implicit, alături de ele sînt India, Brazilia, Africa de Sud și mai multe state din lumea arabă. Invadarea Ucrainei de către Rusia este încercarea de a da din nou confruntării economice și tehnologice o dimensiune  militară de cuceriri teritoriale. Diplomația rusă își folosește pragmatismul cinic în favoarea războiului, nu a păcii. Exclude compromisul rezonabil, nu ezită să recurgă la amenințarea nucleară și mizează pe spaima celor amenințați.

Justifică această spaimă sacrificarea Ucrainei, un stat care dovedește în fiecare zi că nu este o creație artificială și că este susținut de o națiune adevărată, ai cărei cetățeni, indiferent de etnie,  se luptă pentru libertate? Cine garantează că această spaimă nu va justifica apoi sacrificarea Moldovei, a Georgiei, a Țărilor Baltice, a Poloniei și a României?

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.