Hopa sus, pe valul patru!
Așadar, „valul patru” e aici. Românii urcă pe creasta lui așa cum au urcat și au coborît și pe celelalte trei – zgomotos. Unii strigă exasperați, alții rămîn betonați într-o indestructibilă neîncredere. A venit iarăși vremea Pythiilor și a Sibilelor. Stoluri de cobe se ridică pe cerul mediatic al țărișoarei. Încercănată, dna dr. Beatrice Mahler anunță iarăși zilnic că nu mai sînt locuri la ATI și la morgă. Neptunian, prof. Răzvan Cherecheș scoate iarăși teribilele lui grafice. Nimeni n-a stat să vadă dacă ceea ce ne spuneau graficele în valurile 1-3 s-a adeverit sau nu. În România, mai nimeni nu ține minte. Chiar dacă unii, foarte puțini, țin minte, nimeni nu verifică. Și chiar dacă mai sînt cîțiva – doi-trei – care țin minte și verifică, oricum nu contează. Oamenii zic tot ce ziceau și cred tot ce credeau. Iar dramatismul celor care vorbesc în termeni apocaliptici crește anume cînd văd că poporul nu e deloc mișcat. Nu știu cum o fi la alții, dar la noi s-a format o „elită” conștientă de pericol care e tot mai enervată de marea masă ce pare inertă, deloc impresionată. Inconștientă, cum s-ar zice.
Guvernul? Ah, cu Guvernul e altă poveste. El balansează între această „elită” și masă. „Elita” COVID ar vrea măsuri dure, obligatorii, îndeplinite cu forța; masa vrea să fie lăsată în pace, în plata ei. Guvernul, că de-aia e Guvern, ezită admirabil între unii și alții.
Primele trei valuri nu au adus schimbări majore în radiografia interioară a națiunii. „Elita” COVID e tot mai unită, dar și taberele celor care nu au încredere în nimic din ce este oficial și a celor care știu ei mai bine sînt fortificate. De partea aceasta, a masei antielitiste, găsim două specii de români foarte interesante, care merită atent privite, căci nu sînt puțini. Primii, cum zic, nu cred nici o iotă din orice spun oficialitățile. Guvernul, doctorii, primăriile, ca și corporațiile și televiziunile sînt acolo ca să ne mintă. Ne iau drepturile, ne sterilizează, ne senilizează. Ei nu mai stau să asculte ce anume zice comunicatul oficial – simplul fapt că e oficial îl invalidează. Știrile în care cred acești neîncrezători sînt întotdeauna cele din surse umbroase, căci adevărul e ceva clandestin prin însăși natura lui și antioficial prin definiție. Zice Guvernul că se moare, știrea credibilă pentru ei e că nu se moare; zice Guvernul că crește infectarea, știrea credibilă e că nu crește; zice Guvernul că vaccinul ajută, știrea credibilă e că nu ajută la nimic, ba dimpotrivă, mai rău face.
Intratabilii neîncrezători se amestecă adesea cu specia celor care știu ei mai bine – mai bine decît doctorii, decît guvernele lumii, decît cercetătorii și decît oricine, în general. N-ai ce le face! Cred că toți avem cel puțin un cunoscut care îți explică virusul ăsta mai bine decît orice virusolog din lume și-ți spune clar, răspicat, chiar răstit.
La o primă vedere, urcăm pe valul patru mai calmi decît am făcut-o cu celelalte. Luăm valurile din ce în ce mai ușor. Pe de o parte, ne-am obișnuit. Pe de alta, sîntem (mulți dintre noi) vaccinați și credem că vaccinul, totuși, ajută la ceva. Nu mai sîntem complet expuși așa cum am fost în primăvara anului 2020. Mă grăbesc să salut această potolită abordare, căci convingerea mea de la primul val nu s-a schimbat, anume că vom trăi mult cu această pandemie, că va reveni (alfabetul grecesc are multe litere!) și că trebuie să conviețuim, nu să conmurim cu acest coronavirus. Ideea că fiecare val va trebui întîmpinat cu isterii, spaime, lockdown și acuze tragice de genul „din cauza ta mor oameni” mi se pare mai periculoasă decît epidemia însăși.
Fidel unui gînd mai vechi, cum că în cazul acestei pandemii e mult mai folositor să ne întrebăm pentru ce o trăim decît de ce o trăim, încerc să deslușesc. Ce vrea de la noi această ciudată împrejurare? Ce ne spune experiența aceasta pandemică despre noi înșine? Mai prosperi ca niciodată, mai confortabili ca niciodată, mai curați ca niciodată, mai longevivi ca niciodată, mai citiți ca niciodată, încrezători în știința care face cu natura toate giumbușlucurile imaginabile și neimaginabile, fani ai tehnologiei care ne scoate din absolut orice problemă (unii) sau credincioși într-un Dumnezeu care îngăduie multe, dar ne păzește de cele rele (alții) sîntem noi. Ce gen de provocare este acest virus, de fapt?
Probabil că primul lucru de observat pînă acum este cît de fragilă e coeziunea corpului nostru social. Diferența dintre susținătorii și contestatarii vaccinului e teribilă și a ajuns deja la confruntare verbală deschisă. Ea se conjugă imediat cu diferențele ideologice și cu opțiunile politice, așa, ca să fie linia frontului și mai clară. Modul în care se detestă românii unii pe alții în aceste vremuri este, aș zice, exemplar. Și dacă tot am adus vorba de ideologii, pandemia asta ne oferă un spectacol uman în care putem vedea, iarăși, cît de schimbători și contradictorii sîntem. Mai ales cînd ne propunem să fim consecvenți și ireproșabili. Priviți!
Cei care se opun din principiu obligativității vaccinării astăzi, invocînd încălcarea libertăților, trebuie să știe că se găsesc în siajul ideologiei „fac ce vreau cu trupul meu”, care justifică avortul, prostituția, consumul de substanțe din acelea și excesele liber consimțite, în general. „Eu decid ce fac cu trupul meu, nu statul, șeful, familia, Biserica sau vreo tradiție!” este ideologia simplă și „eliberatoare” a hippioților „free love” de acum 60 de ani care a dus astăzi la acceptarea schimbării de sex și a eutanasiei, de pildă.
Stînga progresistă actuală, eredele legitim al acelor mișcări, susține obligativitatea vaccinării. Mai precis, un drept al statului asupra cetățeanului de a-i înțepa epiderma cu un ac și a-i introduce pe această cale în organism o substanță despre care tot el, statul, a decis că îi face bine, indiferent dacă cetățeanul vrea sau nu. Vă imaginați cum suna așa ceva în urechile venerabililor progresiști, tineri, frumoși, liberi și pletoși din anii ʼ60-ʼ70? Odios! Epiderma nu se înțeapă decît cu acul pe care-l vreau eu și în organismul meu intră doar ce substanță vreau eu! – ar susține hippioții de atunci, cum susțin și conservatorii antivacciniști de azi.
Conservatorii de atunci vedeau în „doctrina eliberării trupului” o revenire la barbarie, la primitivism, o subminare a civilizației. Aceștia credeau că există niște limite în a dispune de tine însuți, că „habeas corpus” înseamnă ceva foarte clar, nu e o metaforă general acoperitoare. În fond, „habeas corpus” nu înseamnă că nimeni nu poate fi niciodată arestat, ci că nimeni nu poate fi niciodată arestat fără un mandat legal emis de către o autoritate îndrituită să emită mandate de acest gen. Conservatorii, mari iubitori de „habeas corpus”, erau și mari iubitori ai ordinii sociale. Nu poți dispune cum vrei de trupul tău, la modul absolut, și sînt situații în care anumite intervenții sau abțineri sînt obligatorii pentru că nu-ți poți folosi libertatea de a dispune de corpul tău într-un mod vătămător pentru valorile comunitare. Ei bine, exact urmașii acestor conservatori sînt astăzi de părere că ei sînt deplin suverani pe corpul lor și orice încercare de a-i obliga să facă ceva anume, adică să se vaccineze, este o oribilă violare a unui drept sacru. Răspîndirea unui virus foarte contagios contează mai puțin; sănătatea publică e o vorbă „de dînșii inventată” ca să ne ia drepturile. Pe scurt: progresiștii de azi vorbesc precum conservatorii de ieri, iar conservatorii de azi vorbesc precum progresiștii de ieri. De multe ori, cred că Dumnezeu rîde de noi. Mai ales cînd ne vede cît de serioși sîntem în pornirile contradictorii și haotice cu care apărăm, desigur, principii mari!!!