Gust fistichiu
O parte din inventarul termenilor balcanici – împrumutaţi din turcă sau din greacă – rezistă foarte bine în stilul colocvial al românei de azi, ba chiar e obiectul unor redescoperiri şi reutilizări comerciale, care îi exploatează pitorescul lingvistic. Adjectivul fistichiu, de exemplu, devine o etichetă glumeaţă pentru preparate culinare – curcan fistichiu, tort fistichiu – sau pentru spaţii de creativitate (atelier fistichiu), încărcîndu-se cu conotaţii pozitive, cu note simpatice. Pînă şi utilizările negative, critice (ale adverbului, în formula se îmbracă fistichiu), sînt cumva atenuate de o îngăduinţă glumeaţă. Etimologia cuvîntului e cunoscută şi e uneori activată de vorbitori: „Un dormitor pe verde fistic (fără să fie şi fistichiu)“ (spatiulconstruit.ro). Fistichiu este un derivat de la fistic, care circula în limba mai veche şi ca fîstîc: prima variantă e mai apropiată de forma din greacă, a doua de etimonul turcesc. Fîstîc pare a sta, la rîndul său, la originea verbului a se fîstîci. Legăturile formale sînt destul de clare, dar evoluţia sensurilor are încă zone necunoscute: între fistic, idei fistichii şi fîstîceală nu e uşor de stabilit un traseu al schimbării semantice.
În textele mai vechi, fistichiu e pur şi simplu o denumire de culoare, desemnînd nuanţa galben-verzuie a fructului de fistic. În două inventare din 1812 şi 1825 ale unor bunuri bisericeşti, apar descrieri de tipul: „sîngif [chenar] de canavăţ [pînză grosă de cînepă] fistichiu“, „malteh [mătase malteză] fistichiu muscălesc“; „floranţ [mătase de Florenţa] fistichiu“, „sîngif ghermesit [ţesătură de mătase] fistichiu“ etc. (articol de I.C. Filitti, în Biserica ortodoxă română, 1-2, 1935). Fistichiu apare ca termen pur descriptiv, iar turcismele din inventare nu erau mai puţine decît anglicismele din moda de azi. În Dicţionarul limbii române, Litera F, se preciza că termenul fistichiu era „necunoscut peste munţi“ (adică în Ardeal), fiind specific zonelor în care influenţa turcească a fost puternică, mai ales în secolul al XVIII-lea. Lazăr Şăineanu a explicat cuvîntul în Influenţa orientală asupra limbii române (1900), considerînd că sensul „ciudat, bizar“ e o creaţie pe teren românesc, absentă din turcă; tot Şăineanu a explicat verbul a se fîstîci ca provenind de la o exprimare coloristică a emoţiilor: „a se face verde la faţă“. Atestări şi explicaţii pentru fistichiu şi a se fîstîci se găsesc şi în mai recenta monografie Influenţa turcă asupra limbii române a lui Emil Suciu (2010).
Am putea să ne gîndim, ca explicaţie pentru sensul figurat al lui fistichiu, la un cod vestimentar în care galben-verzuiul să fi fost o culoare neobişnuită. Pînă la găsirea unor dovezi clare, citatele mai vechi par să indice totuşi o altă cale de apariţie a noului sens. Pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, fistichiu era foarte des asociat substantivului gust – e drept, folosit într-un sens abstract, de „preferinţă, toană, fantezie“: „să nu credeţi că-l scrie numai aşa, de gust fistichiu“ (Contemporanul, aprilie 1887); „au avut gustul fistichiu (…) să vie la un bal deschis deghizaţi“ (Furnica, 8 decembrie 1911); „Gust fistichiu! vor şopti rînjind detractorii“ (Furnica, 5 iulie 1912); „un gust fistichiu, o fantezie a unui temperament năbădăios“ (ibidem) etc.
Gustul fistichiu ar putea trimite cu gîndul la o percepţie a aromei de fistic ca excentrică, bizară – în (anumite) preparate culinare. Lucrurile rămîn însă destul de încurcate, pentru că mai există o variantă a expresiei, care nu mai poate fi legată de aromele culinare. În Proverbele românilor a lui Iuliu Zanne, volumul al VII-lea (1901), este înregistrată expresia gust pembiu, cu explicaţia „delicat, ales“, completată de sinonimia cu fistichiu (şi dicţionarul lui Scriban, din 1939, semnalează echivalenţa: „gust pembe sau pembiu, gust fistichiu, extravagant“. Adjectivul pembiu e un derivat din pembe, „roz“, alt nume de culoare împrumutat din turcă.
Se vorbea aşadar, cu ironie, de gusturi rozalii sau galben-verzui – ca emblemă pentru un stil excentric. Fistichiul ar fi putut să-şi capete sensul figurat din zona percepţiei gustative, din cea vizuală – a culorilor – sau ca rezultat al unui simplu joc: o surpriză lingvistică asociind sinestezic şi surprinzător cele două sfere semantice.
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).
