Ghidonînd la stînga
Într-o seară, din goana maşinii am zărit în centrul Bucureştiului o bicicletă sprijinită neglijent de gardul care despărţea carosabilul de trotuar (ceva mai înainte, prin centrul Chitilei ocolisem un ţăran călare). Cu ghidonul cîrmit spre stînga şi un coş înalt de sîrmă în spatele şeii în care zăcea aruncată o jachetă albastră, bicicleta era o prezenţă de-a dreptul fermecătoare. Un simplu obiect (dar ce obiect) fără stăpîn care schimba complet aerul străzii. Imaginea ei ducea cu gîndul la un altfel de oraş, mai plăcut, mai calm şi la o altfel de societate, mai civilizată, mai europeană. Spre deosebire de ATV-ul căzut în prăpastie la Sinaia, cocheta "ţoaclă" ce-şi expunea sclipitoarele-i spiţe în lumina lunii nu era o ştire. Părea însă o adevărată sfidare la adresa şirului nesfîrşit de maşini prăfuite care treceau în viteză foarte aproape de ea şi, în acelaşi timp o graţioasă opoziţie a ideii de oraş nesigur în care e riscant să-ţi laşi obiectele nesupravegheate. Cineva nu voia să creadă nici în poveştile cu hoţi, nici în agresivitatea şoferilor bucureşteni. Ca o doamnă singură, noaptea pe străzi, aducea aminte de ţara bicicletelor şi a morilor de vînt. Am mai povestit cum la Amsterdam am perceput chiar un soi de aroganţă a bicicliştilor care păreau să-i intimideze pe automobilişti şi să-i domine pe pietoni cu pistele, semafoarele şi drepturile lor speciale (probabil că multul, oriunde şi de orice fel ar fi, tinde spre nesimţire). În libera şi civilizata Olandă, bicicleta e însă într-un fel simbolul independenţei personale, tot aşa cum la noi automobilul demonstrează prosperitatea recent cîştigată. Or exista oare nişte legături neştiute între bicicletă şi gradul de civilizaţie? Să fie bicicleta un lucru a cărui delicateţe nu face faţă într-un mediu agresiv? Poţi recunoaşte aşadar o ţară necivilizată după numărul mic al bicicliştilor, tot aşa cum observi că porumbeii din pieţe se feresc sau nu de oameni, în funcţie de gradul de civilizaţie al locuitorilor? Să nu fie România, ca fostă ţară comunistă, încă destul de propice unor condiţii normale pentru biciclişti? Tot comunismul să poarte vina? Cum rămîne atunci cu milioanele de biciclişti din China, chiar şi în vremurile ei mai proaste? Grupuri mari de muncitori care fac drumul din cartierele de locuit pînă la fabrici şi înapoi, pedală lîngă pedală. Să mai fie şi o altă legătură între bicicletă şi solidaritate? Poate fi bicicleta un simbol al stîngii? (Ce-ar zice calul, cel prigonit de comunişti?) Şi dacă mă gîndesc bine, ghidonul bicicletei despre care pomeneam la început era întors chiar spre stînga... dar iată pe ce coclauri m-au condus cele două roţi. Cert e însă că săptămîna trecută primarul Bucureştiului (de stînga sau de dreapta?) a anunţat că limitează circulaţia bicicletelor în parcuri. Măsură destinată să-i protejeze pe cei care se plimbă prin parcuri, pentru că şi pietonii au drepturile lor, fiind chiar mai slabi decît bicicliştii. Primarul spune că în acelaşi timp va găsi o soluţie aşa încît şi bicicliştii să poată circula pe pistele construite fără cap de vechea administraţie locală. Pe moment însă, aceştia nu prea mai au loc să meargă pe nicăieri. O soluţie ar fi să iasă cu toţii şi să pedaleze încet şi curajos pe carosabil, chiar în faţa maşinilor, aşa încît şoferii să se obişnuiască cu ei. Ar fi o demonstraţie de stînga?
