Fum de ţigară
Era un local întunecat cu un tavan din lemn închis la culoare ce părea foarte jos (o scundă tavernă mohorîtă). Discutam în trei despre cîte în Lună şi-n stele, abia distingîndu-ne figurile printre vălătucii groşi de fum de ţigară, din ce în ce mai rătăciţi printre nenumăratele halbe cu bere. Cel mai în vîrstă tot insista să ne spună o poveste iar noi îi tot luam vorba din gură. După mai multe încercări nereuşite, omul s-a posomorît şi n-a mai vrut să deschidă gura. Realizînd că l-am supărat, am început să-l îndemnăm să ne povestească ce voia. S-a lăsat destul de greu, dar în cele din urmă l-am convins să-şi înceapă povestea: "Eram într-un magazin, aplecat la nişte rafturi mai joase, cînd am simţit că trece pe lîngă mine. Aşa, ca o adiere. C... ca un fior. Dar pînă să mă ridic, deja dispăruse după primul colţ". "Cine?", l-am întrebat noi. "Staaai a...aşea", a continuat el (îşi articula greu cuvintele, probabil din cauza băuturii). "Lasă-l în pace, nu vezi că nici nu mai ştie ce zice", a zis celălalt amic. "Ba ştiu ce spun, dă-te-n......mă-tii." "Păi, hai să vedem atunci, zi mai departe!" "Aşeea, m-am ridicat printre şirurile de rafturi cu conserve şi pungi de zahăr şi de ulei." "De ulei?" "Dă-te-n..... mă-tii, lasă-mă să-mi duc ideea la capăt, că dacă nu-ţi mai spun nimic, o să mori fără să ştii povestea asta... M-am ridicat, deci. Am pornit spre casierie cu ce aveam în coş. N-am mai cumpărat nimic. Simţeam că trebuie să mă grăbesc şiii... după următorul colţ am zărit-o din nou printre rafturi. La fiecare colţ al supermarket-ului dispărea însă pierzîndu-se ca într-un labirint. Ca o fata morgană sau cum dracu-i zice." "Cine era, mă?" "Păi, nu eram sigur cine... Era doar aşa, un fel de intuiţie. O bănuială." "Hai că ai luat-o razna de tot. Zi dracului ce-ai văzut, nu ne mai freca atîta." Omul a ridicat mîna lui mare în semn de pace, dîndu-ne de înţeles că o să continue. A mai sorbit molcom o gură de bere şi a reluat povestea: "Am ajuns la casă şi mi-a sărit inima din piept să văd că era chiar în faţa mea, dar stătea cu spatele. Un spate arcuit, atletic, ca de statuie. Umeri dureros de splendizi. O piele, nu bronzată ci de bronz, nu ştiu dacă înţelegeţi. Era în acelaşi timp delicată, diafană. Nu eram sigur, dar credeam că ştiu cine putea fi". "Cine, mă?" "Taci boule, ai răăăbdare. Am urmărit-o cum şi-a pus lucrurile din coş pe bandă dar nu întrocea capul deloc şi n-aveam cum să-i văd faţa. Părul îi tresălta la fiecare mişcare şi parcă-l ştiam foarte bine, parfumul se amesteca însă cu celelalte mirosuri din magazin şi nu puteam să-l discern exact. Era şi nu era. Simţeam că mă iau căldurile. Voiam s-o ating dar nu în...drăzneam. De fapt, mi-era tare teamă că nici n-o să am putere să ridic mîna spre ea. A plătit şi a... a ieşit afară cu un mers de balerină, parcă plutea. M-am repezit să plătesc şi eu şi a... am dat buzna pe uşă, după ea. Dar n-am mai văzut-o... nici în stînga, nici în dreapta. Nici u... urmă de ea, înţelegeţi. A dispărut tot aşa cum apăruse. N-am mai văzut-o de atunci." "Dar o ştiai dinainte?" "Nu sînt sigur, v-am spus, dar... poate că o mai zărisem. Ea trebuie să fi fost." Am amuţit şi simţeam că micul nostru chef e pe cale de a deveni abisal. Se făcuse linişte şi parcă tavanul cu bîrne de lemn închise la culoare ne apăsa şi mai tare. Sub presiunea lui, pereţii întunecaţi păreau a se depărta ameţitor. Epuizat de povestea pe care o retrăise din nou, omul s-a lăsat pe spătarul scaunului. Deşi nu-i mai distingeam deloc figura, bănuiam că trebuie să fie foarte încruntat şi îngîndurat. Din cînd în cînd, trăgea adînc din ţigară. Noi meditam ca nişte maşinării obosite la ceea ce auzisem şi începeam să desluşim ceva din ce în ce mai grav, ceva care ne înspăimînta. Nu mai cutezam să întrebăm nimic. Aşteptam cel mult ca omul să se hotărască să ne dezlege misterul pînă la capăt. Dar el n-a mai spus nimic. Ne spusese deja?
