Fra-su lu’ cutare

Termenii de rudenie din limba română intră în alcătuirea unor formule care indică foarte bine – prin variantele lor – trepte diferite pe scara care conduce dinspre registrul solemn către familiaritatea maximă: fratele său, fratele lui, frate-său, frate-su, frati su, fra-su, frac-su. Ultimele două exemple conţin, pe lîngă posesivul redus fonetic, o formă scurtată a substantivului (prin căderea ultimei silabe) şi trecerea lui t la c (prin disimilare). Fra-su şi frac-su (şi celelalte formule similare lor) nu reprezintă totuşi ultima treapă a îndepărtării de limba standard. Există în oralitatea actuală o formulă şi mai marcat populară, pleonastică, în care posesivul apare alături de numele posesorului: „Tu, bă, fra’su lu’ Dadanu! N-auzi!?“ (Sorin Stoica, Dincolo de frontiere. Opere); „jucători ca fra-su lu’ Balotelli“ (gsp.ro). În plin registru nonstandard, substantivele feminine sînt construite la fel, cu genitivul indicat de lu(i): „îl știi pe Gioni, fra-su lu’ Daiana…“ (revistatango.ro); „dar de fapt era fra’su lu’ cruela“ (eva.ro).

Forma marcată este adesea folosită în glumă, în contexte ironice şi autoironice, în texte elaborate cu intenţii stilistice clare, în care se imită vorbirea populară (şi uneori şi gîndirea rudimentară): „Vorba lu’ fra-su lu’ diacritica“ şi „frac-su diacriticii“ (diacritica.wordpress.com); „ca apoi să aflăm că e «frasu’ lu’ aia»“ (clujulcultural.ro).

Din punct de vedere gramatical, formele de acest tip atestă perceperea de către vorbitori a substantivului cu posesiv ca o singură unitate, ca un cuvînt unic – scris adesea, în redactările inculte sau foarte neglijente, fără apostrof sau cratimă: frasu, tacsu, măsa etc. O dovadă că posesivul este simţit ca parte integrantă a cuvîntului regent o reprezintă formarea unui genitiv-dativ feminin cu desinenţă specifică, la finalul secvenţei: mă-sii, soră-sii etc. Formula pleonastică este probabil preferată de unii vorbitori pentru că se păstrează în registrul popular, diferenţiindu-se faţă de standard. Forme ca mă-sa şi fii-sa aparţin clar limbii vorbite nonstandard, în vreme ce precizarea relaţiei de rudenie – mama lui X, fiica lui Y – le-ar deplasa într-un registru mult mai înalt. Pentru a rămîne în substandard, vorbitorii recurg la structurile mă-sa lui X, fiica lui Y, care s-ar dovedi, evident, nongramaticale, dacă le-am transpune în varianta „solemnă“ – mama sa a lui X, fiica sa a lui Y .

Construcţia pleonastică se aplică tuturor variantelor populare şi colocviale ale denumirilor de rudenie cu posesiv: „tac’su lu’ Neymar“ (gsp.ro); „Văr-su lu’ bunicu’“ (simonatache.ro), „fi-su lu’ ăla care a ieșit la pensie“ (independentonline.ro); „nunta lu’ fii-sa lu’ şefu’“ (ziare.com); „bărba-su lu’ aia“ (forum.softpedia.com) etc. Vorbitorii par a găsi chiar o plăcere specială în acumularea unor asemenea forme: „Dacă tac-su lu’ Aristotel o trimitea şi pe sor-sa lu’ Aristotel să facă liceul“ (diacritica.wordpress.ro); „trebuie să-și salveze nepoata (fi-sa lu’ fra-su) răpită de niște oameni răi“ (goodreads.com). Se produce adesea şi o falsă tautologie („X e fiul tatălui său“, „Y e fiica mamei sale“), prin care, sub aparenţa unei lipse de informaţie nouă, se comunică de fapt importanţa în context a relaţiei de rudenie: „se bagă în seamă, că e fi-su lu ta-su!“ (zoso.ro); „Doar e fii-sa lu mă-sa“ (G. Adameşteanu, Dimineaţă pierdută).

Textele glumeţe plasează în poziţia „posesorului“ chiar sintagme complexe, contrastînd stilistic cu formulele de rudenie populare: „Fra-su lu’ agresivul ăsta al nostru“ (zambetesiamintiri.ro); „Văr-su lu’ Adevăratul -Ghost Rider“ (motociclism.ro). Şi mai interesante sînt cazurile în care formulele populare sînt folosite în construcţii figurate, specifice limbajului colocvial-argotic, în care termenul de rudenie indică diferite legături posibile, asocieri metonimice sau metaforice între entităţile evocate: „animalul ăsta care e fra-su lu’ taxa“ (varujan.rol.ro); „nu știe nici cine-i ta-su lu’ ANAF“ (mytex.ro). 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea din București. A publicat, între altele, volumele Limbaj și politică (Editura Universității București, 2007) și 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecția „Viața cuvintelor“, 2010).