Fotografie cu olimpici
Pe listele reuşitelor "olimpice" îmi regăsesc destul de rar liceul. Laureaţii internaţionali la matematică sau informatică se recrutează azi de la concurenţa noastră de ieri. Sau din provincie - un semn foarte bun (nu glumesc). Nu judec asta ca pe un simptom al decăderii Colegiului Naţional "Sfîntul Sava" (sau Liceului teoretic "Nicolae Bălcescu", denumirea din anii '70). La trecutu-ţi mare, mare viitor! Cei de azi ştiu că învaţă la un liceu "mare", la fel cum noi îi înţepam pe lăzărişti, amintindu-le că şcoala lor începuse ca secţie a "Sfîntului Sava"! În clasa a XII-a, m-am trezit cu un nou coleg de bancă (Horia plecase la "Sadoveanu", ca să scape la fizică de fiorosul Geangu). Noul venit avea nume unguresc şi atitudine blajină. Venea de la clasa specială de fizică (pepinieră olimpică), de unde fusese degradat pentru că părinţii lui voiau să emigreze în Australia. În acel an m-am convins că era un tip neobişnuit. Nu era eminent doar la fizică, ci la toate materiile - română, geografie sau istorie. Învăţatul era pentru el natural, logic şi, mai ales, simplu (?!?) Făcea parte din grupul ce mergea constant la toate finalele internaţionale ale olimpiadelor de fizică şi matematică. Acestea se desfăşurau simultan, dar în oraşe diferite, drept care performerii ajunseseră să se intereseze din timp unde e finala, ca să ştie unde să participe. Dacă finala de matematică era la Londra, iar cea de fizică la Sofia, concurau la matematică! Dacă fizica era la Paris şi matematica la Praga, concurau la fizică! Indiferent de materie, ajungeau în finală şi cîştigau. Mai vedeau şi o capitală, inaccesibilă altfel! Din acelaşi grup făcea parte şi o fată, descendenta unei ilustre familii de matematicieni, oameni cu tratate şi teoreme. Era la fel de performantă, ba mai avea şi pasiunea jocului de baschet, foarte popular la LNB! Discuţiile "lor" ne erau adesea incomprehensibile, dar relaţiile noastre funcţionau perfect. Nici ei nu făceau caz, nici noi nu-i sanctificam. S-a dus liceul, olimpicii au intrat la facultate fără examen (după obiceiul timpului), noi nu. Ne-am cam împrăştiat, dar am păstrat relaţiile. După zece ani am organizat o primă reuniune aniversară (acum ne-ntîlnim la trei luni, o fi semn de bătrîneţe?). La strigarea cataloagelor, am constatat că ne-njumătăţiserăm. Mulţi "fugiseră" şi nu putuseră veni fără o cetăţenie protectoare. Erau şi excepţii. De exemplu, fostul meu coleg de bancă, cel ce-mi dăruise cartea lui Gamow, Zece ani care au zguduit fizica. După ceremonii ne-am adunat la o bere. Am stat, în trei, la aceeaşi masă cu el şi "descendenta". I-am întrebat, cu o curiozitate invidioasă, ce mai fac. Şi iată ce am aflat. EL. Îşi continuase studiile de fizică în SUA la o universitate celebră (Stanford, Princeton, am uitat). Devenise doctor în fizică (profesorii noştri nu aveau acest grad!) şi, după cîţiva ani de cercetare teoretică, cîştigase un contract "gras" în Franţa. Conducea o echipă de fizicieni (toţi doctori!), dar era cam nefericit. Banii erau foarte buni, primise o maşină de lux şi o vilă, însă francezii cu care lucra erau puturoşi, la ora 5 plecau acasă, cercetarea nu se face aşa, cu ochii pe ceas, birocraţia era sufocantă, avusese nostalgia Europei, dar simţea că tot în America se face treabă. EA. Terminase Facultatea de Fizică din Bucureşti, fusese şefă de promoţie, la repartiţie apucase singurul loc din capitală, la Institutul "Cantacuzino", se specializase în prepararea de seruri. Pare banal, dar e ceva foarte important! Sigur, banii sînt puţini, dar mai dă şi meditaţii de matematică şi de fizică. Pentru admiterea la liceu. Sau la facultate. Ce se cere! De curînd, cu banii puşi deoparte, şi-a cumpărat un Trabant şi poate să dea lecţii acasă la elevi, ceea ce îi măreşte cîmpul de activitate. I-ar plăcea să vadă America. Am sesizat momentul dificil şi am adăugat o notă de umor. Le-am povestit că, de obicei, port barbă. Acum însă nu, pentru că primul secretar de la sectorul 2, Badea, ordonase desfacerea contractelor de muncă ale tuturor bărboşilor. Au zîmbit, fiecare în alt fel.
