Forța intrinsecă și extrinsecă a dreptului

În cartea Îngerii mai buni ai naturii noastre. De ce s-a diminuat violența? (Publica, 2019), Steven Pinker și-a ales drept motto o cugetare a lui Blaise Pascal: „Ce himeră este omul! Ce ciudățenie, ce monstru, ce haos, ce contradicție, ce minunăție! Judecător al tuturor lucrurilor, rîmă firavă, deținător al adevărului, cloacă de incertitudine și eroare, măreția și scursura Universului”. Cartea este o istorie a violenței și a cenzurilor culturale, juridice și instituționale pentru diminuarea acesteia. Finalul este aproape optimist. Îngerii mai buni ar fi pe cale să învingă demonii lăuntrici ai naturii noastre. Capacitatea de a furniza violența în forme organizate nu este totuși singurul avantaj competițional al primatelor, cum sînt tentați să spună cei mai pesimiști dintre noi. Omul a descoperit nu numai cele mai crude și mai distrugătoare forme de violență, ci și multiple instituții care îngrădesc violența. Invadarea și distrugerea Ucrainei de către Rusia pun însă sub semnul întrebării optimismul, fie el și moderat, al lui Steven Pinker. Sub același semn este pusă astăzi și forța dreptului, chiar și pentru cei care știu că elementul intrinsec al acesteia trebuie să fie dublat de un element extrinsec.

Teoria privind temeiul consensual și teoria care afirmă temeiul instituțional al dreptului nu sînt incompatibile, ci complementare. Dreptul și ordinea întemeiată pe acesta au atît un temei consensual, cît și unul instituțional. Dacă există o acceptare comună a unor valori și principii morale, religioase sau juridice, există și structuri comunitare pentru apărarea lor. Este prima dintre cele două teme centrale ale filosofiei politice și ale filosofiei dreptului. A doua temă este diferențierea formelor de organizare a comunităților în funcție de valorile și principiile care alcătuiesc temeiul consensual al dreptului și al ordinii juridice. Au aceste valori și principii în centrul lor persoana umană, ceea ce presupune că structurile comunitare de putere sînt în slujba acesteia, sau sînt expresia acestor structuri comunitare și a conducătorilor lor, ceea ce presupune că ființa umană este lipsită de importanță, o simplă piesă într-un mecanism sau un simplu organ într-un corp social? Forța extrinsecă a dreptului are aceeași natură în orice formă de organizare comunitară: există structuri de putere care apără această formă de organizare. Forța intrinsecă este diferită: structurile de putere fie se apară pe ele însele și oprimă membrii comunității, fie protejează valorile și principiile clădite în jurul ființei umane, conținînd și mecanisme interne care previn sau sancționează derapajele de la acest sens de funcționare a puterii.

Mult discutata globalizare este mai degrabă una tehnologică decît una culturală. Mijloacele tehnice, inclusiv cele de distrugere, sînt astăzi cam aceleași peste tot în lume. Valorile și principiile care alcătuiesc temeiul consensual al organizării comunitare sînt diferite sau chiar aflate în conflict. Reperele confruntării nu mai sînt în principal geografice, Vest și Est, Nord și Sud, ci axiologice. Cuvinte care păreau demonetizate – viața, libertatea și demnitatea ființei umane – își recapătă astăzi sensul originar. Societățile care s-au structurat pe temeiul acestor valori (după milenii de evoluție și involuție, după numeroase războaie civile, regionale sau mondiale, după sacrificii măsurate în zeci de milioane de vieți) au intrat în adormirea provocată de comoditatea consumistă și de utopiile de tot felul, ignorînd valul geopolitic care contestă aceste valori. Cînd Rusia (în mod indirect), abandonînd spiritul lui Gorbaciov și reînviind tradiția țarismului) și China (în mod direct), renunțînd la spiritul lui Deng Xiaoping și revenind la cel al lui Mao Zedong) au îngropat regula celor două mandate prezidențiale, ar fi trebuit să fie clar pentru lumea liberă și liderii acesteia că se anunță o ofensivă nu numai economică și informațională, ci și militară împotriva lor. Pandemia recentă și războiul din Ucraina au arătat dimensiunile globale ale acestei ofensive. Huntington este mai actual decît oricînd, hegelianul Fukuyama este uitat. Conflictul civilizațiilor nu mai este mocnit, ci din ce în ce mai violent. În era nucleară, sfîrșitul istoriei, dacă va fi, va fi unul apocaliptic.

Poate fi prevenit un asemenea sfîrșit? Nimeni nu poate oferi o predicție sigură, nici într-un sens, nici într-altul. Resurecția spiritului de luptător în lumea liberă este însă o premisă necesară pentru a încerca, indiferent de șansele de succes, prevenirea dezastrului. Desigur, nu este vorba de forma în care s-a manifestat acest spirit de luptător în Antichitate sau în Evul Mediu, mai exact spus în epoca prenucleară. Sînt necesare forme eficiente de luptă în condițiile riscului nuclear, exprimat în formula „mutually assured destruction”. În orice caz, soluția nu este cedarea permanentă la șantajul subtil sau brutal. Nu e lăudabilă căderea în capcana gazului rusesc, cînd un personaj construiește pas cu pas un regim politic dur și cinic într-o țară cu un uriaș arsenal nuclear. Este nevoie de inteligență strategică, de mijloace adaptate de securitate în condițiile riscului nuclear, inclusiv de securitate energetică, și de multe altele. Fără clarviziune și spirit de luptător, fără o credință puternică în valorile care limitează violența, aceste deziderate nu pot fi atinse. Credința în valorile libertății trebuie să fie însă dublată de pragmatism.

Noul stadiu al confruntării dintre cele două grupări de state în care s-a împărțit lumea la începutul mileniului III pune la grea încercare dreptul internațional, pentru că atît elementul intrinsec, cît și elementul extrinsec al forței sale sînt mai slabe decît cele ale dreptului intern (național). Elementul intrinsec al forței dreptului intern este consensul, mai puternic sau mai fragil, realizat în jurul anumitor valori. Structura instituțională clădită pe aceste valori este elementul extrinsec al forței dreptului intern. În dreptul internațional se încearcă realizarea unui consens în jurul unor valori neutre între actori care împărtășesc valori incompatibile. Acest consens se destramă în momente de criză și trebuie să fie mereu refăcut. Ca urmare, elementul extrinsec al forței dreptului internațional, adică structura instituțională, are o eficiență redusă, mai ales în cazul războaielor „calde”, cum este cel din Ucraina. Compromisul prin care fiecare parte în conflict (nu doar Ucraina și Rusia, ci și sistemele geopolitice regrupate de o parte sau de alta) obține o parte din ceea ce dorește este greu de atins cînd o parte vrea mereu ceva mai mult, negînd dreptul la existență al statelor suverane vecine. Negocierea pragmatică a compromisului presupune forme de luptă prealabile, care să facă posibilă comunicarea rațională, chiar și atunci cînd unul dintre partenerii de negociere are un discurs irațional. Cel care cedează în permanență nu mai are o poziție solidă în negociere: pragmatismul nu înseamnă supunere în fața amenințării. Lumea liberă, pentru a-și apăra valorile care o fundamentează, are nevoie în egală măsură de spirit de luptător și de pragmatismul calculului cost/beneficiu; dacă ar fi avut aceste două calități în ultimii 20 de ani, rezultatul calculului cost/beneficiu i-ar fi fost acum mai favorabil. Dar după implozia comunismului în Europa de Est nu a fost anticipată corect configurația liniilor de forță ale balanțelor de putere regionale și ale balanței de putere globală. E o lecție veche: dacă nu plătești un preț la timp, apoi prețul va fi mult mai mare. Se pare că acum liderii lumii libere au înțeles că trebuie plătit prețul de azi; deși a crescut mult, e mai mic decît va fi mîine. Dar cel mai mare preț al libertății noastre este plătit de poporul ucrainean, martir și erou.

N.B.: Îi mulțumesc domnului Cip Vătășescu pentru dialogul din rețeaua LinkedIn, fără de care  cîteva din formulările acestui text nu ar fi fost posibile.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.