„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate”

Cartea Jurnalul fericirii a lui Nicolae Steinhardt este o poartă deschisă către înțelegerea celei mai tulburătoare dintre Fericirile rostite de Iisus în Predica de pe Munte (Matei, 5, 10). Nedreptatea naște sentimente și stări diferite: revoltă, resemnare, speranță, disperare și chiar smintire. Puțini sînt cei care au forța sufletească de a sublima suferința generată de cele mai cumplite nedreptăți, cele care atentează la libertatea și viața persoanei, într-o stare de fericire. Iluminarea trăită de Nicolae Steinhardt, în perioada dureroasei sale experiențe carcerale, urmare a arestării și a condamnării în lotul Noica-Pillat, a dat suferinței un sens eliberator. Este nevoie de cuvintele unui mare scriitor și de curajul mărturisirii adevărului pentru a exprima această înălțare spirituală, trăită pe cont propriu, de la treapta suferinței pînă la treapta fericirii. Cum spune Monica Pillat, în cartea Ceasuri de demult, publicată la Editura Baroque Books & Arts, la sfîrșitul anului trecut, „eroul Jurnalului a izbutit să iasă din temniță întărit, curățit și botezat. Avusese «fericirea să întîlnească acolo modele de spiritualitate care îi arătaseră cum poți rămîne în largul tău chiar în detenție»”. Mărturisirea lui Nicolae Steinhardt dă seama nu numai despre el însuși, ci și despre cei care au avut forța sufletească să urce această scară a fericirii, dar, din varii motive, nu au vrut sau nu au putut să scrie despre sensul eliberator al experienței lor carcerale. Între aceștia au fost Dinu Pillat și Maria Brateș-Pillat.

„Dacă ar fi să iau viața de la capăt, multe aș vrea să schimb, dar la un singur lucru nu aș putea renunța – la răstimpul petrecut în închisoare.” Această frază, care spune cît o întreagă carte, a fost rostită de Dinu Pillat și este redată de Monica Pillat în Ceasuri de demult. După amnistia din 1964, înainte de a fi eliberat din închisoare, lui Dinu Pillat i s-a cerut să semneze declarația de colaborare cu Securitatea. Răspunsul a fost consemnat și s-a păstrat în arhivele CNSAS. „A spus că el are un stăpîn care este dincolo de această lume, că nu poate sluji altuia și nu a semnat, iar cel care i-a cerut acest lucru a tăcut și și-a retras hîrtia.“ După ce a revenit în familie, Dinu Pillat se ruga în fiecare seară nu numai pentru cei dragi, „ci și pentru cei care îl bătuseră pînă la desfigurare în închisoare, pentru cei care îl prigoniseră, pentru cei care îl dușmăneau... Cînd mama l-a întrebat odată cum putea să-I ceară îndurare lui Dumnezeu pentru asemenea oameni, tata i-a răspuns că pentru ei nu se ruga nimeni și de aceea nu se puteau mîntui”.

Întemnițată într-un penitenciar din Botoșani în anul 1949, Maria Pillat-Brateș – soția lui Ion Pillat, mama lui Dinu Pillat și bunica autoarei –, după ce a fost umilită de gardieni, le-a cîștigat respectul cînd au descoperit talentul ei de portretistă. Din saloanele de artă rafinată ale Bucureștilor perioadei interbelice, unde își cîștigase, cu acuarelele expuse, un binemeritat prestigiu prin talent, sensibilitate și o inconfundabilă cromatică, floral-acvatică, cu reflexe de flori de cîmp, desprinse din ștergarele și scoarțele oltenești, pictorița a coborît în întunericul din bolgia infernului penitenciar comunist. Apoi a avut mai mulți ani domiciliu forțat la Șumuleu, un sat de lîngă Miercurea-Ciuc. „Mai tîrziu, Buni mi-a povestit cum a fost coborîtă noaptea din tren și lăsată într-o văgăună pe-ntuneric. A căzut în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu să o ajute. Nici nu-și sfîrșise rugăciunea, cînd a auzit zgomot de pași în apropiere. Venise un țăran din sat să îi aducă o pătură și ceva de mîncare.” Cînd i s-a permis să revină în București, Maria Pillat-Brateș a locuit într-o cameră de trecere din casa-vagon a cuscrei sale, Manana, cum i se spunea Ecaterinei Filipescu, al cărei soț, Gheorghe Ene-Filipescu, bunicul matern al autoarei, a decedat în 1952, în închisoarea de la Tîrgu-Ocna, după ce fusese arestat în 1949, ca fruntaș al Partidului Social-Democrat, condus de Titel Petrescu. În tot acest șir de prigoniri, bunica paternă a autoarei și-a păstrat forța sufletească de a trăi o „fericire urzită din dureri”, cum va scrie, într-unul din diamantinele sonete închipuite ale lui Shakespeare, Vasile Voiculescu (poetul arestat și condamnat în lotul Rugului Aprins). Scrisoarea din 3 aprilie 1958, trimisă de Maria Pillat-Brateș fiicei sale, Pia (care evadase din țară împreună cu soțul ei, Mihai Fărcășanu, șeful Tineretului Liberal, și cu Vintilică Brătianu, fiul lui Vintilă Brătianu, călătorind cu un avion sustras de pe aeroportul militar de la Caransebeș de către pilotul Matei Ghica-Cantacuzino), conține o variantă în proză a acestui vers: „Sînt atît de fericită, draga mea, că ți-au plăcut acuarelele mele – ele conțin cu siguranță ceva din mine, deoarece întotdeauna cînd lucrez, ies așa de mult din viața mea de zi cu zi și mă înalț într-un spațiu spiritual absorbant, încît e imposibil să nu rămînă o fărîmă din suflet într-o operă în care se pune atîta spiritualitate”. Doar în perioada de peste cinci ani cît și-a așteptat fiul să se întoarcă din închisoare Maria Pillat-Brateș nu a mai aflat în pictură  aceeași bucurie, credința rămînînd cea mai puternică sursă de echilibru. Cînd fiica ei, Pia, i-a propus o variantă de a pleca în străinătate, prin Filiera Jacober, împreună cu familia, a refuzat, mărturisind în scrisoarea din 11 decembrie 1962 că avea o legătură indestructibilă „cu tot trecutul, cu țara în care te-ai născut și din care faci parte integrală – cu credința în care ai găsit alinare în clipe grele și reazem sufletesc pentru viitor”.

Ceasuri de demult nu este o carte de memorii, ci un roman-poem în care frazele cu rezonanță muzicală renasc personaje ce își depășesc condiția tragică prin credință, speranță și iubire. Sînt bărbați și femei din familia Brătianu-Pillat și prietenii lor, adevărații învingători în vremuri de prigoană, cu puterea surîsului, cei care oferă temeiul de demnitate, decență, modestie, echilibru și forță sufletească pe care se poate reclădi identitatea noastră comunitară: Pia Alimănișteanu (Lelița), fiica lui Ion C. Brătianu, Maria Pillat-Brateș, Ecaterina Filipescu (Manana), Dinu Pillat, Pia Pillat-Edwards, Vasile Voiculescu, Lili Teodoreanu, Nicu Steinhardt, Constantin Noica, Ștefan Nenițescu, Ioana Celibidache, Ivor Porter, Bartolomeu Anania, Ștefan Augustin Doinaș, Barbu Cioculescu, Dan Duțescu, Rodica Vintilă și Adina Nanu.

Monica Pillat a făcut să dăinuie în cuvintele acestei cărți-tezaur – care consolidează statura unei scriitoare încă neapreciate la adevărata ei valoare – o parte din comorile, ce au strălucirea suferinței transfigurate în lumină, pe care le-a salvat în suflet și în memorie: „Sînt plină de comori pe care anii / Mi le-au lăsat anume spre păstrare: / Cînd dorm sau cînd veghez, mă împresoară / Iubite chipuri, voci și peisaje, / Odoarele aducerii aminte / Ce-mi fac din întuneric înstelare”. Lectura acestei cărți și contemplarea fotografiilor de la sfîrșitul ei dezvăluie secretul  candorii pe care înfățișarea și vocea Monicăi Pillat nu au pierdut-o niciodată: este inocența îngerească, izvorîtă din suferința transfigurată în fericire de către cei care au ocrotit-o în vremuri de prigoană.

Un elogiu se cuvine Editurii Baroque Books & Arts. Ceasuri de demult este o bijuterie editorială care bucură și pe cei mai exigenți bibliofili.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.