Fericirea umilinței. Revolta și rîsul. De neprivitul
De 25 de ani citesc Jurnalul fericirii fără să mă opresc. Obișnuiesc să o deschid la întîmplare și citesc paginile una după alta. Fragmentul asupra căruia îmi cad acum ochii este datat „Mai 1960“. Iată-l: „Căratul tinetelor la Jilava ia, cînd ele sînt pline ochi, aspecte jalnice și caraghioase. Cea mai neînsemnată mișcare neconformă cu echilibristica salturilor de pe trapez poate avea drept consecință răsturnarea conținutului vasului îndeobște cunoscut sub numele de «tun». Cad în repetate rînduri la «scoaterea serviciilor» alături de părintele Mina. El e îndemînatic, eu nu. Se întîmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sînt aspre. La iuțeală punem spurcăciunea jos și ne repezim să adunăm fecalele și să ștergem cu degetele ori cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atît de repede încît mie îmi rămîne puțin de făcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, își pierd caracterul sordid și iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci și țăran mucalit. Rîde atît de sincer încît mă învăț și eu să fac haz mare de adunarea rahaților.“
Pun cartea deoparte pentru o clipă. Mă gîndesc la umilință și la felul în care poate fi ea învinsă. Mai întîi, este de spus că nu orice lecție, corecție, pedeapsă ori neîmplinire este o umilință. Cu atît mai puțin, un banal refuz. Recent, cineva a trimis un text spre a fi publicat în revistă. Era slab și fals, așa că nu l-am publicat. Autorul mi-a scris că tocmai i-am servit cea mai mare umilință din viață. Totuși, să încercăm să cumpănim cuvintele. Umilința are un potențial agresiv distructiv asupra identității umane. Scopul umilinței, cînd ți se aplică, nu este acela de a curma orgoliul, ci acela de a suprima omenescul. Umilința în sine nu are niciodată efect terapeutic. Învinsă, însă, umilința devine imediat treaptă de înălțare. Jurnalul fericirii este o carte în care umilința este descrisă în cele mai mici detalii, este descompusă și studiată atent. Cum ajunge umilința prilej de fericire? Răspunsul Jurnalului este: prin credință. Conversia miraculoasă a celui mai dureros sentiment uman, care este umilința, în fericire nu este posibilă decît în regatul lui Iisus Christos.
Dar, pentru a o transforma în fericire, umilința trebuie, mai întîi, învinsă. Ce înseamnă să învingi umilința? Ea nu se poate șterge niciodată din memoria celui umilit ori din a celor care au văzut umilința, care au asistat la ea. Pentru mine, cele mai dureroase umilințe au fost cele la care am fost martor. De pildă, acest moment de demult. Se petrecea în 2001, la Washington, în grădina reședinței ambasadorului român în America. Un potentat al noului regim instalat la București, unul dintre oamenii de încredere ai lui Adrian Năstase, dăduse buzna în diplomație și se comporta exact ca un politruc al anilor ’50. Cu plăcere sadică, pedeseristul de atunci – azi, probabil, pesedist sîrguincios – l-a umilit pe un coleg de-al meu, amic chiar, de față cu mine și cu alți doi-trei. Acesta s-a lăsat umilit, tăvălit și jucat în picioare, participînd chiar la hohotul de rîs al ștabului încîntat de puterea sa. De fapt, asta m-a durut cel mai mult. A făcut-o pentru un nimic, pentru ceva ce, la scara unei vieți, e aproape de zero. Sau această umilință mult mai recentă a unora dintre prietenii mei care găsesc calități creștine unui bădăran putred de bogat sperînd, doar-doar, să le dea și lor o mie sau două, ca să aibă micul confort să fie „intelectuali publici“. Mă doare fizic umilința lor.
Atunci, cum o poți învinge fără să o poți uita? Cred că a învinge umilința înseamnă, de fapt, a o reconverti într-o experiență de semn cu totul opus. Dacă umilința este zdrobirea conturului firesc al ființei umane, atunci înfrîngerea umilinței înseamnă, dimpotrivă, afirmarea identității într-un mod în care cel umilit arată că trece peste, că trece dincolo, că supraviețuiește. Umilința înghițită, trăită și gata, nu este înfrîntă. Să supraviețuiești umilinței nu înseamnă să mai ai semne vitale după aceea, ci să îți fi păstrat și afirmat cumva integritatea în ciuda umilinței.
Există două căi pentru a învinge umilința. Prima cale posibilă este, desigur, revolta. Cel umilit se ridică în picioare și se revoltă. Luptă direct cu cel care l-a umilit. Este nobil, eroic, frumos. Este rețeta marilor legende, este o lecție de viață ce trebuie mereu și mereu împrospătată. Desigur, dacă o pornești pe calea revoltei, există riscul să mori. Dar, pentru unii, acesta este un preț care merită plătit pentru a ieși din umilință. Există, însă, situații în care lupta ar fi inutilă, pentru că nu ar aduce decît alte și alte umilințe. Este cazul unei situații în care forțele sînt vădit disproporționate, iar șansa lumii de a afla despre revoltă este nulă. Este exact cazul deținuților politici din România comunistă. Îndărătul zidurilor Jilavei anilor ’50-’60, revolta nu avea sens. Atunci, singura formă plauzibilă de a învinge umilința era exact cea descrisă de Steinhardt în acest pasaj: „…fac mare haz de adunarea rahaților“. Hazul, cu prima sa consecință, rîsul, este soluția care transformă miraculos umilința în fericire. Rîzînd, în situații de umilință, arăți că umanitatea din tine nu a murit. Și că umilința nu te-a învins.
