Farmecul rece

Cînd pe hubloul avionului apare verdele închis şi fără limite al pădurilor de brad, acoperit pe alocuri de ceţuri joase şi negre, nu mai ai nici o îndoială deasupra cărei ţări te afli. E exagerarea a ceea ce ţi-ai imaginat. Ce verde închis... Ce neguri groaznice în plină vară... care se transmit parcă din cer direct în cap. Oslo, trist şi întunecat atunci cînd plouă (şi plouă mai tot timpul), e locul Strigătului lui Edvard Munch. Tabloul faimos (recent furat şi recuperat), dar pe care, vorba unui privitor, n-ai vrea să-l ţii în casă. La fel cum fără a te sătura să priveşti peisajele Norvegiei, n-ai vrea să trăieşti acolo. Soarele de august, atunci cînd apare, se uită pieziş peste acele păduri. Lumina pare filtrată şi, venind din România, te simţi ca atunci cînd schimbi un bec de 100 de waţi cu unul de 60. Seamănă întrucîtva cu un sfîrşit de octombrie de la noi. De fapt, vara Norvegiei e o toamnă, iar iarna e o noapte. E visul unei bătrîneţi liniştite cu o carte în mînă. Mulţi norvegieni sînt în vîrstă şi mai toţi citesc (la fel cum şi fumează). Chiar şi temelia ţării e bătrînă: placa tectonică scandinavă e poate cea mai veche şi mai stabilă dintre toate. Niciodată acolo nu sînt cutremure, nimic nu se schimbă peste noapte, totul e calm, ca şi muzica lui Grieg (celălalt Edvard). Oamenii nu-s însă aşa reci cum se crede pe la noi, ci foarte prietenoşi şi mereu dispuşi să intre în vorbă cu oricine, în tren, pe vapor, în autocar sau la restaurant. Comportamentul lor poate părea dincolo de limita firescului. În tren am văzut oameni mergînd în ciorapi (alţii decît cei din cursa de Olteniţa). Am văzut femei croşetînd (o rochie pentru nepoţică) într-un tren care se strecura fără zgomot printre munţi, cu o viteză incredibilă. Şi a mai fost un tren, cel dintre Flam şi Myrdal, traseu numit pur şi simplu: cel mai frumos drum de cale ferată din lume. Cursa pleacă din mica localitate Flam (unde am auzit singura oară pe cineva vorbind româneşte la mobil, despre nişte socoteli şi afaceri - "dacă ne iese destul") de la capătul unui fiord îngust şi adînc şi ajunge în vîrf de munte. În tren, în primele minute lumea şade pe scaune şi se uită pe geam, apoi fiecare îşi scoate aparatul de fotografiat, după care tot mai mulţi încep să se ridice de pe scaune pentru a face poze şi pe geamul opus, în vreme ce exclamaţiile se înmulţesc, iar de la un moment încolo nimeni nu se mai gîndeşte să se aşeze şi toţi se bulucesc de la un geam la altul, neştiind unde să se uite mai întîi. După o curbă, totul culminează cu o enormă cădere de apă care pare că ia pe sus şi vagoanele, şi locomotiva. Trenul se opreşte şi lumea dă năvală afară, să vadă, fără să se mai întrebe dacă nu cumva riscă să rămînă pe jos. E o terasă de lemn, anume construită acolo. De undeva din munte, prin vuietul cascadei, o diafană muzică norvegiană se strecoară ca din întîmplare, iar în depărtare, pe stîncile din faţa spumei albe, apar şi dispar pe rînd dansatoare în rochii albastre, cu plete blonde răsfirate în vînt asemeni stropilor de apă ai cascadei, ca nişte elfe nordice. E o regie, e o poveste. Aşa cum o poveste pare întreaga Norvegie: cu vapoarele ei de croazieră care merg la Capul Nord şuierînd de trei ori la intrarea în porturile pe care le domină cu înălţimea punţilor şi etajelor suprapuse pline de cabine, piscine, lifturi, baruri, restaurante şi biblioteci în care poţi răsfoi atlase sau cărţi despre vikingi; cu fiordurile ei înguste şi reci; cu uriaşii pereţi întunecaţi şi verticali de stîncă de pe care cascadele nu mai ajung pînă în mare, îşi pierd cursul pe la jumătate, spulberate pur şi simplu de vînt în văzduh; cu munţi abrupţi care lasă umbre întunecate pe mare; cu zăpezile veşnice de pe vîrfurile care se văd din larg; cu văile fără soare; cu acoperişurile roşii ale farurilor izolate pe stînci colţuroase; cu iarba care creşte pe acoperişurile cabanelor din lemn; cu apusurile nesfîrşite; cu bărbaţii înalţi şi drepţi; cu femeile blonde şi parcă asamblate cam în pripă; cu echipa de handbal feminin care a cîştigat Olimpiada; cu brînzeturile colorate (verzi sau maro); cu berea lor fără alcool care costă 10 euro halba; cu vinul lor fără alcool (Dumnezeule!); cu berea lor cu alcool pe care n-o prea vezi decît închisă după nişte gratii, pentru că niciodată nu ajungi la ea la ora potrivită; cu beţivii din porturi; cu coroanele cele găurite în mijloc. Apropo, e fără discuţie ţara cea mai scumpă din lume (şi dacă nu eşti chibzuit îţi poţi uşor aminti că a fost şi ţara Foamei lui Knut Hamsun). Unii spun că peisajele o fac să fie şi cea mai frumoasă ţară din lume. Nu e mult căutatul paradis luminos cu palmieri şi plaje tropicale. E mai degrabă limbul întunecat care te duce spre noaptea polară. Dar cu grandoarea unei alte lumi.