Fală deșartă și latinitate profundă

M-am bucurat enorm să-l văd pe Papa Francisc vizitînd România. M-au bucurat mult mesajele lui de unitate și de fraternitate (ce frumos i s-a adresat Patriarhului nostru: „Mio caro fratello Daniele“!). M-a emoționat, mai ales, modestia lui („Am venit aici ca un pelerin…“) deloc jucată. Prin contrast, cu atît mai mult s-a putut vedea trufia unora dintre ai noștri. Cît de fălos era, de pildă, președintele nostru! Papa se mișca încet, cumva umil și mereu amabil; președintele dănțuia în coregrafii ample, aproape trumpiste, cu pieptul plesnindu-i sub sacou și zîmbet de JFK sibian, cu aerul aceluia care crede că el e totul. De ce o fi președintele nostru atît de încîntat de sine, rămîne un mister pentru mine. Ce mari isprăvi crede că o fi făcut de e așa țanțoș? Statul român, al cărui cel dintîi și cel mai aprig apărător este obligat să fie, e praf. L-au sfîrtecat hienele ani de zile, sub privirea lui de om mulțumit de sine aflat mereu în croazieră în triunghiul week-end – vacanță – siestă. Nu există nici măcar un succes notabil de politică externă legat de numele lui. Nu mai pomenesc de prim-miniștrii pe care i-a dăruit țării fără să clipească și nici de eșecul inițiativei lui legate de educație. Poate că-și imaginează că e vreun om de stat abil în politică. Poate crede că referendumul „lui“ chiar a fost decisiv în înfrîngerea PSD. Poate crede că, dacă nu era referendumul, PSD ar fi cîștigat. Poate că omul chiar crede că victoria din 26 mai i se datorează. Așa cum, poate, crede că și victoria din 16 noiembrie 2014 i se datorează. Dar, firește, este la fel de convins că nu are nici o legătură cu dezastrul electoral din 11 decembrie 2016. În fine, nu despre dl Iohannis și închipuirile sale vreau să discut acum, chiar dacă, pomenindu-l, m-am luat cu vorba ca orice chibiț politic. Aș vrea să discut despre ceva cu mult mai important decît președintele României (să mă scuze dacă cred că există așa ceva pe lume!) – aș vrea să discut despre români. Despre o anume trăsătură a românilor, mai precis. Despre o trăsătură care mi s-a părut că este încă o dată reliefată în contextul vizitei papale.

Un studiu recent realizat în toate țările ortodoxe de către prestigiosul Pew Research Centre spune lucruri extrem de interesante despre profilul credincioșilor ortodocși români. Ceea ce îi diferențiază pe credincioșii ortodocși de la noi de toți ceilalți din țările Răsăritului Europei este, mai ales, sprijinul pentru regăsirea unității cu catolicii. În țările cu majoritate ortodoxă, ideea regăsirii unității cu catolicii are un sprijin popular care abia trece de 30%. În România, însă, depășește 60%. Dacă în mai toate celelalte privințe cercetate de Pew Centre, credinciosul ortodox român nu se deosebește prea mult de ceilalți frați ai săi întru ortodoxie, în privința deschiderii spre regăsirea unității cu catolicii, ai noștri sparg rîndul. Nu doar că procentul ortodocșilor români care vor unirea cu catolicii trece mult de granița majorității, dar este aproape dublu față de ceea ce studiul găsește ca medie între ortodoxii și e cu 20 de procente mai mare decît în următoarea ortodoxie care simpatizează ideea reunirii cu catolicii (care este cea sîrbă). Explicația, după părerea mea, ține de trăsătura care, de altfel, ne diferențiază față de toate celelalte popoare majoritar ortodoxe: latinitatea.

Românii sînt mîndri de latinitatea lor, o exhibă cu bucurie, o evocă de cîte ori au ocazia și se comportă ca atare, simțind o solidaritate naturală cu ceilalți latini ai lumii. Astfel, deschiderea spre unirea cu catolicii este naturală. Pledez de cîte ori am ocazia pe lîngă înalți ierarhi ai Bisericii mele să mizeze mult mai mult pe cartea latinității noastre decît pe cartea levantinismului nostru, căci nici un alt ingredient al alcătuirii noastre nu ne este mai drag și nu ne leagă mai mult ca -neam. Aplaud, de pildă, faptul că sălile Palatului Patriarhal au denumiri latinești, iar una dintre cele mai frumoase se cheamă „Europa Christiana“, ceea ce mă face de a dreptul fericit și din motive de ordin personal.

Știu că pe unii această opțiune naturală a poporului ortodox român îi enervează. Unii, poate, vor să lupte împotriva ei, să o stăvilească și să reorienteze opțiunea majorității ortodocșilor de la noi spre izolare și solidarizare întru anticatolicism cu alți ortodocși nelatini. Există, știm bine, puriști ai ortodoxiei cărora catolicismul le pare o erezie. Îi trimit la Pavel să afle diferența – subtilă, dar enormă – dintre separație și eres. Și la Ioan Gură de Aur îi trimit să afle că nimic nu face mai rău Bisericii lui Christos decît antagonismul intern. Și dacă așa e, de ce facem tot posibilul să o menținem? Și dacă așa e, de ce nu lucrăm să o închidem?

Există în Biserica noastră o minoritate radicală, anticatolică, repede aruncătoare de anateme și blesteme, iute la demascări, o minoritate care inspiră o stranie teamă majorității de bun-simț creștin a ortodocșilor – este, firește, teama de scandal a omului cuminte și nimic mai mult. Și e chiar comic că exact această minoritate se dă aprig naționalistă, promotoare a latinității noastre spre diferență de vecini. Cum poți să fii un creștin atașat de latinitate și să socotești catolicismul o erezie este, totuși, greu de închipuit, dar lucrurile greu de închipuit nu sînt atît de rare pe lume…

Alții, care sînt în general purtători ai ideologiei progresist-atee și care vor cu orice chip să impună imaginea ortodoxului român obscurantist, agent al Moscovei, dornic de tiranie și antieuropean, vor alege să treacă sub tăcere enorma realitate a acelui 60%, pentru că le strică narativul. Nu poți să fii un retrograd rusofil, dar și un susținător al unirii celor două Biserici, nu-i așa? Mai bine uităm de latinitate și o ținem gaia-mațu cu Moscova și cu antioccidentalismul.

În fine, vor fi și alții care pur și simplu socotesc că acest aspect este neimportant. În fond, nu contează ce spune poporul credincios – mai importantă e gîlceava teologilor, ciudat de prinși vreme de secole în a evidenția și întări mai degrabă ce ne desparte de catolici decît ce ne unește cu ei. E o prostie această obsesie pentru ceea ce ne desparte cînd ne unește cel mai important om din lume: Iisus Christos, Dumnezeu întrupat. Teologii știu atît de multe despre Iisus Christos. Mă întreb dacă știu și ce zice Domnul nostru cînd vede ce au făcut oamenii cu Biserica Lui. Harcea-parcea! Dintr-Una, sobornicească și apostolească, au ieșit mai întîi două, apoi trei, apoi cinci, apoi zece – acum sînt cu sutele! Iluzionați de sine, unii cred că păcatul acestei sfîșieri e la „ceilalți“. Nu „noi“ am făcut asta, ci „ei“. Mereu „ceilalți“ sînt de vină, iar „noi“ sîntem doar de lăudat, că apărăm dreapta credință. Dar cine crede așa ceva, chiar că nu știe nimic despre modul în care El judecă lumea. Orice creștin care crede că a lui credință e pură și a celuilalt e impură, că el e mai plăcut în ochii lui Dumnezeu decît altul, degeaba a citit Evangheliile.

Rare motive de bucurie am cînd privesc în jur. Păcatul meu: devin tot mai mizantrop pe măsură ce îmbătrînesc. De aceea, poate, cînd îmi apare în față un motiv să fiu fericit că aparțin comunității în care Dumnezeu m-a pus, sînt peste măsură de fericit. Acum, iată, sînt fericit să fiu parte a marii comunități de credincioși ortodocși care se roagă aprins pentru unitatea Bisericii Sale. Și cred cu tărie că cea mai înal-tă cauză căreia un creștin trebuie să-și dedice viața în timpurile noastre este regăsirea unității Bisericii lui Christos.

Cît despre vizita Papei Francisc, peste toate titlurile din ziarele de azi ce mîine vor fi date uitării, eu o voi ține minte ca pe un mare moment al latinității noastre.