„Fac ce vreau cu viaţa mea“, spunea Ilie Balaci

Mulţi se întreabă de ce mor aşa devreme fotbaliştii noştri celebri. Poate fi vreo explicaţie? 

Mircea Lucescu a zis că oamenii trebuie să aibă grijă de ei, să îşi controleze viaţa, să nu derapeze. Fotbaliştii din acele vremuri puteau avea o existenţă interzisă altora, plină de plăceri deloc disponibile pe piaţa socialistă. Te poţi gîndi că trăind aşa, la limită, au rezistat cu ajutorul sportului, iar apoi, cînd au pus ghetele în cui, organismul s-a răzbunat. „Fac ce vreau cu viaţa mea“, spunea Ilie Balaci într-un interviu. Probabil că şi reciproca se aplică. Fuma mult. Şi de multe ori părea că fumează tristeţe. Nu era un adaptabil. Pe teren fusese într-o categorie a lui şi a rămas aşa şi după finalul carierei. Părea că nu îşi găseşte locul. Era un tip deştept şi acid, o personalitate care nu se potrivea cu un mediu în care trebuie să dai mult din cap de sus în jos, rar de la dreapta la stînga. Fotbaliştii mor repede şi pentru că trăiesc repede, e o cantitate de evenimente mult mai mare decît întîlneşte o persoană obişnuită în aceeaşi unitate de timp. La marii jucători din anii de dinainte de balamaua istoriei a contat şi schimbarea statutului. Odată erau cineva, apoi au fost uitaţi. Nu era cazul lui Balaci, el a fost prea mare pentru a fi complet trecut cu vederea, alţii însă au acuzat şocul, nu şi-au mai găsit locul şi au alunecat către un sfîrşit prematur. Poate unii se vor gîndi şi la substanţele pe care sportivii le-au ingerat, nu neapărat cu ştiinţa lor, ca să reziste concurenţei. Substanţe grele, care pot crea necazuri cu decontare ulterioară. Apoi, reconversia e o poveste complicată, şi nu doar la noi. Nu toţi campionii reuşesc să trăiască împăcaţi cu ei după ce o termină cu sportul de performanţă. Resimt grav pierderea unui soi de paradis sau măcar a unei raţiuni de a fi. Şi toate se adună. Sau poate că nu e nimic din toate acestea. Poate că, pur şi simplu, nu le place să îmbătrînească, ei, care au fost ca nişte zei.