Exact ca o furtună de citokine...
Pentru ca omenia din noi să nu fie cu totul înghițită de omenescul din noi, e necesar să ne distribuim înțelept solidaritatea de care sîntem în stare. Cu cine ții? Cu cine ții aproape? Există o vreme cînd trebuie să ții cu cîte un partid și există o vreme cînd trebuie să ții cu oamenii, cu semenii tăi. Tot secolul XX ne-a învățat că dacă și atunci cînd trebuie să ții cu oamenii ții tot cu partidul, barbaria triumfă. Uneori, partidul face bine. Dar alteori, partidul ucide. La început metaforic, lichidînd autonomia individuală, și mai tîrziu, Doamne ferește, fizic, la propriu. Se spune că cine nu a învățat lecțiile istoriei e condamnat să le repete. Sîntem o generație care nu prea pune mîna pe cartea de istorie, fiind foarte ocupați cu Facebook-ul, asta se știe...
Nu eu și nu noi, cei din jurul acestui colț de revistă, am ideologizat lupta cu COVID-19. Am acceptat, însă. Am acceptat că lupta cu COVID-19 este o luptă a „unui partid” (adică a unei părți), împotriva „celuilalt partid” (adică a celeilalte părți). O parte dintre noi – desigur cei buni, alerți, responsabili, civici – se luptă cu cealaltă parte dintre noi, cu ceilalți – desigur cei răi, tîmpiți, iresponsabili, inconștienți. Noi, de fapt, nu luptăm cu COVID-19, ci luptăm cu alți oameni. Medicii și toți cei ce le sînt sprijin direct în actul medical luptă cu virusurile. Doar ei! Noi, ceilalți, luptăm cu alți oameni. Există, însă, o limită. Undeva trebuie să ne oprim. Cu siguranță există un punct pe care, dacă-l depășim mergînd pînă în pînzele albe cu „partidul”, participăm, de fapt, la un act de barbarie și nu la mai binele omenirii, cum credem. Acest punct este coșmarul trăit aievea. Cînd un semen de-al nostru trăiește, coșmaresc, o experiență limită, orice-ar fi, trebuie să fim cu el, chiar dacă „partidul” ne împinge în altă direcție. Iată, de pildă...
A. locuiește la 100 de km de București. Mama lui a fost operată într-o zi de joi, la spitalul „Foișor”. Transplant osos în urma unui cancer. Operație grea. Vineri seara, pe la ora 5, a primit telefon de la spital. I s-a spus să găsească repede o ambulanță, să vină urgent, chiar în acea seară, să o ia pe mama lui de acolo și s-o ducă la un alt spital. Pînă la urmă, tot el a trebuit să găsească și spitalul. Privat. Căci „la stat” n-a primit nimeni pacientul în starea în care era. La privat, însă, adică pe bani, da...
B. nu are încă 50 de ani și abia merge. Are nevoie urgentă de operație la coloană. Nu are bani s-o facă „la privat”, așa că a așteptat o programare la stat. Știți cum e: acte, trimiteri, dosare, consulturi, ceva cozi, zile, săptămîni. În sfîrșit, a obținut-o: trebuia operat într-o vineri, la prînz. La „Foișor”. Cînd s-a dus să se interneze i s-a spus că totul s-a amînat. Pe cînd? Nu se știe, va fi anunțat. Unde? Nu se știe unde. Doctorii au repetat indicația: dacă nu te operezi repede, paralizezi. B. a plecat năuc. Clătinîndu-se, la propriu. De fapt, dramele omenești sînt exact asta: trecerea de la modul figurat la modul propriu...
C. fusese operat chiar în acea zi. Stătea amorțit și amețit, cu drenaj și branule, în secția ATI de la „Foișor”. Deodată, o agitație teribilă a cuprins pe toată lumea în jur. Firesc, s-a speriat și el. Nimeni nu-i spunea nimic. Oricum, nici nu avea mintea suficient de limpede să priceapă. Peste vreo trei ore, a fost ridicat, cu tot cu drenaj și cu branulele în vene și scos în stradă cu targa. I s-a spus că merge la alt spital, pentru că la ”Foișor” vin cei bolnavi de COVID. A vrut să vorbească cu doctorul care făcuse operația. I se părea firesc că doar el poate spune dacă, la cîteva ore după operație, poate fi transportat așa. Dar nu a mai putut vorbi cu el. Ambulanța nu a putut intra în curtea spitalului din nu se știe ce motiv, așa că targa pe care C. era întins a fost scoasă pe trotuar, unde parcase ambulanța. Lumea se holba, jandarmi împingeau pe unii care urlau ceva în fața tărgii, alții filmau. Totul se filma. Trăim în veacul în care totul se filmează. Unii sînt foarte fericiți din pricina asta...
Acest gen de mărturii sînt de negăsit în acea presă în care, de obicei, găseai zeci de mărturii ale unor oameni loviți de nenorociri. Nenorociri care loviseră, însă, în vremea guvernărilor PSD. Acest gen de mărturii se pot găsi doar în cealaltă parte a presei – cea care nu publica niciodată vreo mărturie cînd nenorocirile loveau în vremea guvernărilor PSD.
Ideologizarea vieții și morții, a bolii și a sănătății, a spitalului, a virusului și a vaccinului este crima în masă a veacului nostru. Așa cum virusul dezvoltă tulpini noi, neașteptate, Răul lucrează în istorie tot mai sofisticat. Noile tulpini ale virusului, se zice, știu să evite vaccinul. E ca și cum îi respectă puterea, se înclină și încearcă alte căi: „Pe drumul ăsta m-ai învins, nu mai pot lucra cu proteina asta, ok, recunosc, mă retrag, încerc să asediez organismul omului pe altă cale”. La fel și Răul, acum: „Am înțeles, poate că nu mai merge să lucrez prin indivizi charismatici care spun că salvează lumea de inamici vizibili și lesne exterminabili, încerc altfel, încerc cu indivizi care spun că vindecă lumea de o boală, că luptă cu un inamic nevăzut”. Ideologizarea luptei anti-COVID a dus la scene precum cele de la „Foișor”. Dar aș vrea să fiu clar: nu repet aici clișeul cu depolitizarea Sănătății. Barbaria de la „Foișor” n-a avut loc (doar) pentru că partidele își pun clienții șefi de spitale. Știu că asta e lectura pe care sîntem îndemnați s-o avem și că mulți dintre noi o înghit cum înghite guguștiucul grăunțele aruncate-n parc. Nu e vorba despre asta! Politizarea instituțiilor de sănătate este o problemă reală și gravă, dar la „Foișor” a fost vorba despre ceva mai adînc. Acolo a operat radicalismul pe care l-a născut în noi lupta cu COVID. Acest radicalism înseamnă că e acceptabil să murim de orice, numai să ne ferim de COVID. Operațiunea de la „Foișor” asta este: orice alt gen de bolnav trebuie dat la o parte, poate și muri, important e să scăpăm de COVID.
Anul din urmă, în dimensiunea lui rea, despre asta a fost. Ici-colo s-a mai putut rosti acest adevăr. Modul în care ne-am organizat, mai ales în primele trei-patru luni de la declanșarea pandemiei, a fost exact așa: nu mai există nimic decît COVID, nu mai contează nimic altceva, COVID sintetizează toate relele lumii și, în consecință, nimic nu-i rău dacă e împotriva COVID. Acea mentalitate n-a dispărut. Iar cazul „Foișor” este exemplar.
Pericolul să ne pierdem omenia sub acest radicalism anti-COVID este imens. Acea presă și acei politicieni care ne opresc să fim solidari cu A, cu B și cu C din exemplele de mai sus pe motiv că șeful de la „Foișor” e prieten cu Firea și, decît să fim solidari cu acești oameni, mai bine o urîm și mai vîrtos pe Firea, comit o atrocitate! În cheie omenească, este o ticăloșie de mare, sufocantă anvergură. Dacă acceptăm că ce s-a întîmplat la „Foișor” este din cauza unui prieten de-al PSD care sabotează măreața luptă cu COVID condusă cu mînă forte de „Comandantul acțiunii”, deja ne-am pierdut inima. Și nu văd de ce nu am accepta și explicațiile „Comandantului” de după „Colectiv”. Acum, ca și atunci, „Comandantul acțiunii” ne spunea că ar proceda exact la fel și a doua oară, nu are ce să-și reproșeze. Și ne-a închis gura cu curajul lui de bărbat de acțiune.
Dacă după „Foișor” nu sîntem solidari cu A, B și C de mai sus și rămînem solidari ba cu USR, ba cu PSD, ba cu Arafat, ba cu Voiculescu, ba cu Cîțu, ne-am pierdut complet sufletele. Și, credeți-mă, asta nu înseamnă deloc că luptăm cu COVID. Asta înseamnă că luptăm împotriva noastră. Exact ca în cumplita „furtună de citokine” declanșată de SARS-CoV-2. Sistemul imunitar acționează atît de furios și de radical sub impulsul virusului încît ajunge să ucidă „orbește” organismul pe care este menit să-l apere.
