Eu rămîn în ţară
Cei mai buni oameni pe care îi ştiu sînt aici sau de aici. Oamenii care m-au făcut cel mai mult să rîd isteric, să mă miorlăi, să îi iubesc, să vreau să fiu ca ei, să vreau să îi protejez, să îi alint, să îi ajut tot aici sînt. Cele mai bune, cele mai triste, cele mai proaste, cele mai stînjenitoare, cele mai fericite momente le-am trăit aici.
Am fost făcut în toate felurile, de la ţigan la român model (premiant pentru inimă de român), de la bou la genial. Bou, rom (ţigan e peiorativ) şi român am rămas. M-am înfuriat cel mai tare aici. Mi a fost cel mai dor aici sau de aici.
Nu m-am simţit nicicînd indiferent acasă. Am stat lipit de televizor cu inima în gît la o mulţime de meciuri jucate de cei care ne reprezentau. Am ţopăit de fericire la meciurile diferitelor Naţionale ale României şi, mai nou, la cele ale Simonei, am plîns de furie la prima mineriadă şi am vrut, disperat, să plec şi să uit de locul ăsta.
M-am întors de dor.
Sînt îngrozitor de multe lucruri care mă fac să iubesc România. Mama, mică, afurisită, generoasă, un ghem de energie care pare tot timpul gata să explodeze în zeiţa curăţeniei absolute, rudele mele fabuloase care îmi fac copilăria să pară un mic basm, amintirile oamenilor şi ale locurilor în care am fost îndrăgostit sau foarte trist.
O cină cu domnul Pleşu şi poveştile sale fabuloase, anul în care am muncit la limita extenuării cu Dacian, Vlad, Simona, Chiru, Cristi, Alina, Tudor, Alin, Cătălin, cîteva zile şi nopţi la Susai şi în Deltă cu un grup de oameni de care mă simt legat pe viaţă sînt o parte importantă din eul meu, pe care am de gînd să îl bag în faţă la nea Petre.
Mîrlăniile mele pe care aş vrea tare, tare mult să nu le fi făcut, oamenii pe care i-am rănit sau dezamăgit cel mai tare, momentele cele mai dure de introspecţie critică, atacurile cele mai violente (unele meritate) au fost tot aici.
Furatul de cireşe şi, apoi, ca adult, lăzile de cireşe cumpărate, marea, cocoţatul pe munţi, meciurile de fotbal în care am reuşit să le dau la gioale lui Didi, Belo, Vlădoiu, Piţurcă, Ştefan, Ganea (era să mi-o iau de la Ganea), meciul de baschet în ghetou cu cea mai bună jucătoare şi cu unul dintre cei mai buni jucători de baschet de la noi sînt amintiri fără de care aş fi diferit.
Cel mai fain ungur şi cea mai faină unguroaică pe care îi ştiu sînt tot români. Italianul cel mai bun (să trăieşti, broscare!), cehoaica cea mai mişto au devenit şi ei români.
Fiul meu e o megacorcitură care ar putea să fie cetăţean american sau canadian, dar nu are nici un chef să fie altceva decît român.
Aş vrea ca ideile mele să fie întotdeauna bune sau foarte bune. Nu prea îmi iese, dar mă străduiesc.
Mă simt foarte bine fiind român. Şi rom. Dar român. Am chef să continuu să mă simt aşa o mulţime de ani de acum încolo. Nu vreau să plec.
Cred că sîntem conduşi de o gaşcă, în majoritatea ei, toxică pentru România. Nu cred că sîntem blestemaţi, dar sînt convins că pentru ca lucrurile să se îmbunătăţească trebuie ca noi toţi să facem cîte ceva pentru ca România să devină un pic mai bună.
Domnul Dragnea, domnul Tăriceanu, o mare parte a politicienilor noştri şi o bună parte a şefilor de instituţii ale statului ar putea rapid să facă România mai bună. Demisionînd.
Cum nu cred că o vor face de bunăvoie, eu voi continua să încerc să-i ajut.
