Eternii musafiri

Pavilionul Poloniei are poate cea mai fermecătoare şi mai consistentă lucrare dintre cele expuse în Giardini la ediţia de anul acesta a Bienalei de la Veneţia. Lucrarea video care împînzeşte pereţii fără geamuri ai pavilionului polonez îi aparţine artistului Krzysztof Wodiczko, născut în Varşovia, în prezent lucrînd în New York. Memoria colectivă, istoria, incompatibilitatea dintre lumi şi culturi sînt teme prezente în toate lucrările artistului polonez, întărite parcă şi mai mult de fundalul proiecţiei pentru care optează adesea: clădiri grandioase şi monumente publice. Trăim anesteziaţi senzorial şi din ce în ce mai insensibili într-o societate care inhibă emoţiile. Pentru noi, imigranţii rămîn mereu eternii musafiri, invizibili, izolaţi într-un teritoriu exterior. Krzysztof Wodiczko încearcă prin lucrarea lui numită Guests să sugereze lipsa comunicării şi incompatibilitatea dintre cele două lumi, a gazdelor şi a musafirilor. Protagoniştii proiecţiilor video sînt muncitori imigranţi care spală, curăţă şi lustruiesc ferestre, iar noi, vizitatorii, ne aflăm în interior, privindu-i cu detaşare. Imaginile proiectate sînt răspîndite pe pereţii încăperii în beznă, chiar şi pe tavan, într-o punere în scenă fără nici un fel de artificii, creînd iluzia unor ferestre reale, inexistente în pavilion şi atingînd dimensiunile acestora. Tot în mărime naturală sînt şi siluetele oamenilor din spatele lor. Ne sînt puse la dispoziţie căşti pentru a asculta conversaţiile muncitorilor, dar şi dialogurile şi comentariile trecătorilor. Poate această alegere a artistului este cea care adaugă o componentă documentară întregului demers, de altfel foarte seducător la nivel pur vizual, dezvăluind un statement foarte apăsat despre statutul incert al acestor imigranţi ucraineni, vietnamezi, români, pakistanezi. Imaginile se derulează simultan şi surprind momente în care personajele se odihnesc, vorbesc, muncesc şi încearcă să privească în zadar dincolo de bariera de sticlă. Nici noi nu reuşim să îi vedem clar, dar nici ei pe noi. Metafora lipsei de comunicare şi tensiunea dintre noi şi ei sînt foarte clar prezente, dar deloc ostentative sau facile. Geamul nu devine niciodată complet transparent. Contururile se disting vag şi devin parţial vizibile doar atunci cînd personajele ating cu o parte a corpului obstacolul, fereastra. Cînd îşi lipesc mîna, obrazul sau fruntea de sticlă dispare aureola pufoasă care îi învăluia pînă atunci. Imaginile create de Wodiczko, atît de frumoase şi de poetice, ne amintesc că nu e suficient să priveşti, trebuie să şi vezi dincolo de sticla opacă şi de imaginile difuze, topite. De fapt, este vorba despre vizibilitatea celui ce rămîne invizibil. Oricum, spaţiul în care aceste reflecţii se declanşează este cel al pavilioanelor naţionale. Poate nu întîmplător.