Error communis facit jus

Ulpian, unul dintre cei mai importanți jurisconsulți romani, povestește într-un text păstrat în Digeste (1, 14, 3) o întîmplare extraordinară. În doar cîteva fraze este condensată substanța unui adevărat roman de aventuri: Barbarius Philippus a reușit să își ascundă condiția de sclav și să acceadă la înalta magistratură de pretor; cînd s-a aflat adevărul, a fost pusă sub semnul întrebării situația actelor îndeplinite în exercitarea acestei magistraturi de către Barbarius; răspunsul a fost în sensul validării lor, pentru că această soluție este mai umană. Dezvoltarea dreptului roman pe cale pretoriană în epoca clasică, adică prin precedentele conținute în edictele pretorilor, și-a găsit astfel o paradoxală confirmare: un nou precedent a fost creat, dar nu printr-un edict, ci prin însăși viața sclavului devenit pretor. Pe marginea textului lui Ulpian, un mileniu mai tîrziu, Accursius, cel mai cunoscut reprezentant al Școlii Glosatorilor din Bologna, a sintetizat povestea sclavului devenit pretor în contrariantul adagiu Error communis facit jus. Peste un secol, Bartolus, membru al Școlii Comentatorilor, tot din Bologna, a adăugat pe marginea textului lui Ulpian o formulă asemănătoare, puțin mai extinsă: Error populi pro veritate habetur; ut hic et jus facit. Pe cît de lapidare sînt aceste expresii latine, pe atît de lungă și de întortocheată a fost viața adagiului prilejuit de povestea lui Barbarius Philippus. Ideea de aparență în drept, rafinată în ceea ce se cheamă teoria aparenței, a fost mereu prezentă, într-un fel sau altul, atît în raționamentele pe care judecătorii le-au făcut de-a lungul secolelor pentru a valida efectele unor situații asemănătoare cu aceea povestită de Ulpian, cît și în tratate și monografii de drept (nu întîmplător, în luna septembrie a anului trecut, Editura Hamangiu a publicat trei volume, însumînd aproape 3.000 de pagini, în care peste 200 de autori de pe mai multe continente au glosat pe marginea ideii de aparență în drept, omagiindu-l astfel, în mod binemeritat, pe decanul Flavius Baias). Mai mult, această idee și-a găsit aplicarea în diferite instituții juridice, în sistemul de drept continental. În Codul Civil, ideea a fost consacrată într-o normă specială: „Cînd cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținînd seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel aflat în eroare, aceleași efecte ca și cînd ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu ar cauza nici un prejudiciu” [art. 17 alin. (2)]. Norma este specială pentru că instituie o excepție de la principiul conform căruia „(n)imeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decît are el însuși” [art. 17 alin. (1) C. Civ.]. Principiul este el însuși preluat dintr-un alt text al lui Ulpian, păstrat tot în Digeste: nemo dat quod non habet. Dacă principiul se impune cu puterea evidenței, excepția care afirmă că eroarea comună creează dreptul pare să fie greu digerabilă.

Totuși, justificarea cognitivă a normei care instituie această excepție nu este diferită de aceea a normei care consacră regula. La un nivel mai general, cu atît mai contrariant, se poate spune că procesul cognitiv care fundamentează orice sistem normativ, inclusiv sistemul de drept, nu este cu mult diferit de justificarea cognitivă a adagiului Error communis facit jus. Principiul care afirmă că nimeni nu poate da mai mult decît are, înainte de a avea o funcție normativă, are un conținut cognitiv, se bazează pe un anumit proces de cunoaștere. Cînd se spune că este evident că nimeni nu poate da mai mult decît are, se înțelege că această idee apare pentru toți în același fel. Cît timp această aparență nu este infirmată prin dovedirea contradicției dintre ceea ce e real și modul în care este percepută realitatea, reprezentarea comună își păstrează validitatea. Dacă într-un alt sistem de referință s-ar putea dovedi că cineva poate să transmită mai multe decît are, principiul care s-a impus cu puterea evidenței și-ar pierde validitatea.

Dar o normă juridică nu are doar o justificare cognitivă. Întrucît principala ei funcție este una de reglementare, de modelare a comportamentului uman într-o situație dată, sub amenințarea unei anumite sancțiuni, norma juridică mai trebuie să fie și echitabilă. Identificarea și rectificarea unei simple erori cognitive, care nu generează efecte validate de o normă juridică, marchează doar un progres al cunoașterii. Cînd eroarea cognitivă a creat aparența existenței unui drept sau a unei calități specifice, sub protecția unei norme juridice, descoperirea ei nu mai permite înlăturarea sau corectarea efectelor deja produse fără a genera o inechitate și mai mare decît aceea presupusă de păstrarea acestor efecte. Altfel spus, mișcarea cunoașterii – în absența unei dimensiuni normative, a unor efecte juridice deja produse – nu este blocată în timp, ci are un sens ascendent; dimpotrivă, cînd există o asemenea dimensiune normativă, asociată cu efecte juridice deja produse, chiar dacă acestea s-au întemeiat pe o eroare cognitivă, cunoașterea este „împietrită” într-o secvență temporală determinată, adică aceea a faptelor și a efectelor lor. Considerente de echitate și de securitate juridică impun această soluție. Validarea efectelor juridice depinde însă de îndeplinirea mai multor condiții, dintre care două sînt relevante în acest context: eroarea trebuie să fie nu numai comună – respectiv să creeze o percepție falsă, prezentă sau potențială, la nivelul unei întregi comunități –, ci și invincibilă – în sensul că nici un alt membru al comunității, aflat în situația dobînditorului unui drept sau a beneficiarului unui act juridic, nu ar fi putut avea o reprezentare corectă a faptelor și a efectelor acestora.

Dincolo de considerentele care justifică adagiul Error communis facit jus, caracterul său excepțional îi limitează aplicarea. Dar tocmai prin acest caracter extraordinar povestea lui Barbarius Philippus – sclavul care a devenit pretor nu numai pentru că și-a ascuns condiția socială, ci și pentru că trebuie să fi fost un bun cunoscător al dreptului roman – rămîne seducătoare. Nu este întîmplător că, intrigat și inspirat de această poveste, Constantin Țoiu, unul dintre cei mai talentați și rafinați prozatori din a doua jumătate a secolului trecut, a scris un roman, publicat în anul 1999, intitulat sugestiv Barbarius.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.