Elevi, profesori: o poartă pentru fiecare

Copil fiind, mergeam la concerte la Filarmonică şi, într-un timp, nu mai ştiu exact de ce, nu cred că dintr-o lipsă a banilor pentru bilet, descoperisem împreună cu nişte prieteni o intrare prin spate, pe unde, trecînd pe lîngă toalete, apoi pe nişte cotloane, puteam intra gratuit. E drept că se creau complicaţii, ajungeam în sală pe nişte uşi chiar de lîngă scenă şi, dacă apucase concertul să înceapă, nu prea dădea bine. Ne fofilam totuşi, făceam cumva. N-a ţinut însă mult, pentru că într-o zi uşa de la intrarea respectivă părea încuiată, noi am forţat-o cumva şi, avînd un geam mare de sticlă, acesta s-a spart şi a ieşit un mic scandal, părinţii trebuind să plătească daunele.

Intrarea din spate, în anumite contexte exploratorii, este, aşadar, numai bună pentru crearea unor aventuri de neuitat din copilărie. Altfel stau, însă, lucrurile cînd vorbim despre şcoală. Ca să o iau tot pe un studiu de caz, imaginaţi-vă situaţia unui elev care traversează oraşul, venind dinspre periferie, iar autobuzul îl lasă la cîţiva metri de intrarea în şcoală. De cea principală, vreau să spun. Mai are un minut, poate, sau două, pînă începe ora, însă el trebuie să înconjoare şcoala, care are şi o curte imensă, pentru a ajunge în spate, acolo unde e intrarea elevilor. Ezită, are o clipă de curaj nebunesc şi dă să intre pe intrarea principală, dar nimereşte nas în nas cu proful de ce-o fi el, care îl blochează, îl apostrofează, îl ţine un minut chestionîndu-l din ce clasă e şi cum îl cheamă, iar apoi îl goneşte spre intrarea elevilor, din spate. Pînă să dea colţul, ora de mate sau de română deja a început, iar el are o absenţă nemotivată. Nici nu mai îndrăzneşte poate să intre. Ar risca şi un ascultat.

Şcoala e o instituţie ca oricare alta, în care beneficiari sînt elevii. Primăria e o instituţie în care beneficiari sînt cetăţenii. Aceştia intră pe aceeaşi poartă cu primarul, urcă aceleaşi scări cu el. Inspectoratul Școlar e o instituţie ai cărei beneficiari sînt profesorii, care intră pe aceeaşi poartă cu inspectorii, urcă pe aceleaşi scări cu ei. Cînd mergi la facultate, intri pe aceeaşi poartă pe care intră profesorii, unii dintre ei legende, unii în vîrstă, şi urci pe aceleaşi scări cu ei. Totuşi, la şcoală, încă în multe locuri din ţara asta, există o intrare a profesorilor şi o intrare a elevilor, ba uneori chiar scările profesorilor şi scările elevilor. Mă întreb de unde oare această teamă a noastră, a celor ce-i educăm pe elevi, de prezenţa lor în aceste spaţii de trecere. Nu ştiu de unde s-a împămîntenit acest obicei, şi chiar dacă uneori elevii se mai îmbulzesc, nu văd de ce nu i-am învăţa mai degrabă respectul, chiar dacă efortul e poate repetitiv, poate chiar zadarnic pe alocuri, decît să-i învăţăm că există o linie de demarcaţie între ei şi noi, alta decît cea a vîrstei, a studiilor.

Îmi pare curios şi chiar nu găsesc explicaţia, pentru că sînt sigur că mulţi dintre profesorii şi directorii care veghează la această regulă nu sînt neapărat adepţii ei, dar de undeva, dintr-un fond ancestral de reguli, o acceptă fără să o interogheze.

Sîntem, încă o dată, prin acest obicei, într-un fel de feudalism modern, care ne separă în loc să ne apropie de elevii noştri, într-o manieră aproape inconştientă, poate. Pentru unii poate e o teamă, o teamă că li se ştirbeşte autoritatea, că li se subminează statutul, că li se ciunteşte piedestalul. Dar privind invers, elevilor li se induce un model de gîndire separaţionist, nu unul colaborativ. Însă în aceste momente, cînd ne îndreptăm şi unii, şi alţii spre datorie, că e ea cea de elev sau cea de profesor, nu sîntem şi unii, şi alţii mai întîi oameni, cu oboselile şi grabele noastre?

În şcoala mea există de asemenea două intrări, dar sînt separate doar de cîţiva metri şi, în fapt, elevii intră pe unde vor. Chestiunea ridicată în discuţie nu e inspirată de şcoala mea, deşi am mai auzit unii colegi că-i apostrofează, ocazional, pe elevi. De regulă, eu îi las pe copii să intre mai întîi, aştept să se creeze o breşă dacă e mai aglomerat sau încerc să mă strecor printre ei. Nu sînt oricum un tip masiv, adesea nici nu mă observă. Nu mă deranjează, ştiu că se grăbesc să ajungă la ore, că sînt somnoroşi, unii cu cafele în mîini. Sîntem acolo de aceeaşi parte a baricadei, poate şi ei au stat pînă după miezul nopţii să scrie vreo temă, cum stau eu acum să scriu rîndurile acestea, şi au prins la mustaţă autobuzul care să-i aducă la şcoală la timp. Norocul lor că nu au de înconjurat o clădire imensă, cu un teren de sport, pentru a ajunge la intrarea din spate. Mă ştiu pe mine cît aş fi de stresat şi poate de iritat ştiind că din doi paşi aş ajunge în clasă, dar trebuie să mai alerg cîteva minute şi oricum să risc să nu ajung la timp.

Dar la mine la şcoală e mişto. Elevii intră pe aceeaşi intrare, urcă aceleaşi scări, uneori se mai întîmplă să ne mai şi izbească din fugă cu cotul sau să ne înghesuim unii în alţii. Ei, şi? Nu ne pică tresele. Sîntem în aceeaşi oală, oameni grăbiţi şi dimineaţa somnoroşi, care au stat pînă tîrziu noaptea să lucreze cîte ceva. Ne bem cafeaua pe fugă şi alergăm spre clase. Abia apoi se deschide catalogul.

Avem absenţi, astăzi, clasa a XII-a? Popescu, domnule profesor! Dar ajunge imediat, mi-a trimis mesaj că e la colţul clădirii. Vă roagă să nu-l puneţi absent, că vine! Cioc-cioc! Popescu intră gîfîind. Vă rog să mă scuzaţi că am întîrziat! În mînă are o cafea. Pe mine nu mă deranjează. Deşi puţin invidios sînt: aş vrea să pot avea şi eu una în mînă sau pe catedră. Şi dacă n-am? Le spun ce am de spus mai departe, povestea nu se opreşte niciodată. 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.