Ei, na!

Domnul profesor Mihai Maci mi-a făcut bucuria de a replica imediat la articolul meu de acum două săptămîni, intitulat „Ce te faci cînd conspiraționistul are dreptate?”, printr-un text, pe care l-am publicat săptămîna trecută, intitulat „De ce nu are conspiraționistul dreptate?”. Remarc promptitudinea reacției dlui Maci, ceea ce mi-a confirmat părerea că această temă, a conspiraționismului, este acută și importantă. Așa că nu am întîrziat să-i publicăm textul, după cum nu întîrzii să-i răspund.

Cele două titluri spun, cred, esențialul despre pozițiile noastre. Dar nu totul. Și totul este mai important sau, măcar, mai interesant în ordinea spiritului decît esențialul. De pildă, cred că nuanțele din cele două articole trebuie imediat reliefate. Eu, dispus să le dau un anumit credit și, în orice caz, decis să-i apăr în fața a ceea ce cred că este o agresivă campanie de discriminare derulată împotriva lor, în teribila asociere dintre guverne și mainstream-ul social cel mai activ, admit că, da, conspiraționiștii cam bat cîmpii. Dl Maci, neiertător cu păcatul conspiraționismului, admite la rîndul său, fie și în paranteză, că o teză zisă conspiraționistă „se poate întîmpla să fie” adevărată. Dar, chiar și așa, ei nu au cum să aibă dreptate pentru că, spune dl Maci, nu pot formula ipoteze științifice. Pur și simplu, tipul lor de gîndire face ca ipoteza de tip științific să le fie improprie. Poate că așa e, nu mă pricep la mințile oamenilor așa de bine.

Observ, totuși, că în rîndul celor socotiți în general conspiraționiști se află și o grămadă de oameni de știință, unii chiar prestigioși, dovediți și validați. Așa cum am observat că în rîndul celor care au tot contestat spusele medicilor „oficiali” pe timpul pandemiei s-au aflat tot medici. Nu este vorba, așadar, de simplul scenariu în care tabăra pricepuților e contestată de haite de nepricepuți. De-ar fi așa, simplu ar fi! În lumea de azi, însă, tabăra pricepuților e atît de divizată și contradictorie încît bieții nepricepuți se aliniază și ei ba cu unii, ba cu alții, după cum îi duce capul. Și inima. Iar drama globală din ultimul an și ceva ne-a arătat exact acest fenomen pe care mă mir că nu-l disecă nimeni, așa cum ar merita. În opinia mea, disensiunile „științificilor” sînt o cauză majoră a clivajului sociale la care mă refer cu îngrijorare. Acestea s-au acutizat atît de tare pentru că însăși lupta cu pandemia COVID s-a ideologizat. Cînd vom admite că știința de cel mai înalt nivel a secolului XXI s-a ideologizat la maximum, cred că vom înțelege mai bine ce ni se întîmplă.

Simt că dl Maci nu mă crede cînd spun că, în America, ipoteza pînă mai ieri „conspiraționistă” și compromițătoare a originii „de laborator” a lui SARS-CoV-2 devine ipoteză serioasă, științifică, adică. Aș putea să trimit zeci de link-uri lămuritoare cu declarațiile actualului secretar de stat american sau chiar ale eroului rezistenței științifice antitrumpiste, dr. Fauci. Dar mai bine trimit la un recent material de presă, venit de la o organizație media prestigioasă, NBC, constant antitrumpistă, deci de încredere: https://www.nbcnews.com/science/science-news/lab-leak-theory-science-scientists-rcna1191. Acest material este de două ori interesant. Întîi, pentru că spune clar că ipoteza originii „de laborator” e, în acest moment, cam la egalitate cu ipoteza originii naturale a virusului. Apoi, pentru că ne arată cît de ideologizată e știința azi. Aici, un specialist de top (cu galoane MIT & Harvard) spune clar că dovezile care acum arată că ambele ipoteze sînt plauzibile existau de mult, dar că oamenii de știință nu voiau să vorbească despre ipoteza originii „de laborator” pentru că asta zicea și Trump, și pe vremea aceea refuzau să spună ceva, orice dădea dreptate „rasistului”. Cu aceleași dovezi, ei vorbesc azi liber despre ipoteza aceasta, căci Trump nu mai e la putere.

Mai pe românește: oamenii de știință au ocultat anumite concluzii la care ajunseseră pentru că un președinte pe care-l antipatizau spusese public exact același lucru. Tăcerea lor a făcut ca toți cei ce erau de acord cu președintele-cel-rău să fie catalogați drept conspiraționiști. Operațiune utilă în lupta mediatică și propagandistică a momentului aceluia, nu neg. Iar conspiraționiștii asta și spuneau: dovezile există, dar sînt ascunse. Acum, după ce au un președinte ideologic convenabil, oamenii de știință spun că, de fapt, conspiraționiștii nu erau chiar pe miriște. Cred că se impun trei întrebări:

1) Conspiră politic/ideologic sau nu omul de știință care ascunde o informație științifică de mare interes public ca să favorizeze o mișcare politică anume?

2) E posibil ca o ipoteză să nu fi fost ieri științifică, ci conspiraționistă, pentru că oamenii de știință care o considerau astfel au ascuns-o, iar azi, după ce o anunță public, să devină, din ipoteză conspiraționistă, o ipoteză științifică?

3) Dacă oamenii de știință se comportă astfel în plină pandemie, cum ați vrea să se comporte imensa masă ignorantă, inflamată oricum ideologic în iureșul de neoprit al tuturor propagandelor, care așteaptă informații și adevăr de la oamenii de știință?

Pentru cineva care are încredere deplină în știință și cunoaște adevărul după „științificitatea” lui, cred că întrebările acestea sînt importante acum. Pe unul ca mine, admirator total al științelor, provaccinist convins, urmăritor extaziat al activităților NASA, ipohondru care se caută la doctori pînă îi exasperează, dar în același timp convins că adevărul e o treabă încă și mai complicată decît științele cele mai complicate cu putință, nu e de mirare. Am învățat pînă la vîrsta asta că oamenii, de știință sau nu, conspiraționiști sau nu, au în fața adevărului trei atitudini posibile: îl ratează, îl afirmă sau îl ascund. Poate fi el idiot sau suma tuturor oamenilor de știință din lume, toate aceste trei variante îi sînt egal deschise. Așa că povestea originii virusului în sine nu mă tulbură din cale-afară. Dar ce mă îngrijorează este modul în care ea e folosită ca instrument ideologic. De altfel, întrebările pe care le pun nu ar fi avut sens dacă oamenii de știință, în luptă cu pandemia, s-ar fi ținut departe de politică. Dar politica e irezistibilă – of, știu asta mai bine ca oricine...

Eu cred că dacă vrem să înțelegem bine fenomenul conspiraționismului ar trebui să utilizăm un alt binom antinomic. Nu-mi pare util să-l opunem pe „conspiraționist” omului de știință. Cred că, în epoca în care glorificăm nebunește oamenii de știință și cînd fac minuni, și cînd fac drăcii, plasarea cuiva în antiteză cu aceștia nu este un demers investigativ serios, ci o manevră retorică de defăimare: vai, te opui oamenilor de știință, medievalule, prostule, înapoiatule, habotnicule! Eu cred că un conspiraționist nu se opune neapărat oamenilor de știință, ci oricui are încredere în punctele de vedere oficiale sau în cele susținute de mainstream-ul social. Delictul lor nu e de logică științifică, ci de convingere. Ceea ce le lipsește nu e cultura științifică, ci încrederea în lume, în ce se vede, în ce se spune. Defecțiune gravă, desigur, dar nu atît de gravă încît să merite un stigmat social.

Am explicat pe larg acum două săptămîni de ce nu sînt un conspiraționist. De altfel, îmi place prea mult Caragiale, ca să pot fi! Dar nu pot accepta să văd cum conspiraționiștii sînt batjocoriți și „pedepsiți”, cum se cere excluderea lor socială de parcă ar fi leproși. Iar cei mai duri acuzatori publici anticonspiraționiști sînt exact cei care, altfel, se dau de ceasul morții să nu cumva să fie cineva discriminat pe lumea asta. Unui mizantrop ca mine, recunosc, acest mic act din uriașul spectacol al ipocriziei veacului nostru îi produce delicii. Dar și obligația de a-l semnala.

Și încă ceva. Cel mai nepotrivit răspuns pentru un dilematic care pune întrebarea „Ce ne facem dacă conspiraționiștii au dreptate?” este „Stai liniștit, conspiraționiștii nu au niciodată dreptate”.  Îmi vine să replic: „Ei, na!”.