Educaţie cu castane

A venit iarăşi vacanţa despre care nu ştiu dacă mai e astăzi aşa un motiv de bucurie cum era odată. Mi-aduc aminte că noi (mai ales băieţii) eram foarte fericiţi de venirea acestui moment, cînd ne încheiam socotelile pentru o vreme, destul de lungă, cu profesorii. Şi asta pentru că obiceiurile unora dintre ei reuşeau să ne îndepărteze de şcoală. Amintite astăzi, unele comportamente ale "dascălilor" de prin anii ’70-’80 par greu de crezut. Aveam, de exemplu, o profesoară de engleză, o doamnă bine şi în general foarte civilizată care însă, din cînd în cînd, avea momente cînd voia cu tot dinadinsul să facă linişte în clasă. Îi căşuna atunci pe primul pe care-l vedea că vorbeşte şi îl apuca de un perciune cu două degete, trăgîndu-l aşa încetişor afară din bancă, într-o operaţiune oarecum mămoasă care însă îi storcea lacrimi de durere celui în cauză. Era un spectacol care avea darul să ne liniştească instantaneu pe toţi. Îngroziţi, continuam să buchisim lista verbelor neregulate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar, mai era şi o altă tovarăşă profesoară (de altfel, tot aşa de respectabilă ca precedenta) care a avut la un moment dat un fel de criză prin care s-a hotărît să-i bată la palmă cu un arătător lung de lemn pe cei cîţiva elevi mai slabi din clasă şi care nu reuşeau să înţeleagă nimic din lecţiile ei. Îi ameninţa pe săracii copii că dacă-şi retrag palmele din calea băţului (care vîjîia prin aer) le dublează numărul de lovituri. În aceeaşi perioadă, dintr-o clasă paralelă se auzea că un profesor de matematică obişnuia să le tragă elevilor castane. Le umplea capetele de cucuie din te miri ce motive. Dar omul era, ca şi profesoarele amintite înainte, doar un biet nevinovat faţă de adevăraţii sadici care populau şcolile. Am auzit de unul care-şi lovea elevii cu creionul peste unghii. Sau mai era de pildă "chimistul", care ne învîrtea cu multă plăcere în păr o gumă de şters mare şi albă. Ori "tîmplarozaurul" de la atelier care urla tot timpul, făcîndu-ne în toate felurile şi care ne punea să stăm în picioare şi cîte două ore fără pauză. A fi trimis la colţ era pe atunci o pedeapsă de-a dreptul banală, dar ţin minte cum o colegă a leşinat acolo, la colţ, după ce a stat vreo jumătate de oră în picioare. În sfîrşit, la liceu aveam să mai uităm de pedepsele fizice şi să învăţăm mai multe, în schimb, despre teroarea psihică. Am întîlnit acolo o profesoară de chimie care era în stare să ne scoată pe toţi la tablă într-o singură oră şi apoi, cu zîmbetul pe buze, să umple tot catalogul cu note de trei şi de patru. Odată ne-a auzit că plănuiam s-o blocăm în liftul liceului cu care urca cele două etaje pînă la laboratorul de chimie. Am suportat o adevărată urgie de ascultări la tablă în urma cărora mulţi au rămas corijenţi. Ne-a părut chiar rău că n-am fost în stare s-o blocăm în lift. Am învăţat atunci chimie, de frică. După liceu am uitat însă absolut totul. Mai era şi grozăvia formulei "scoateţi o foaie de hîrtie", adică urma să fim testaţi printr-un extemporal. Un profesor de istorie folosea formula foarte des, dar de cele mai multe ori, după ce rupeam acea foaie din caiete, el se răzgîndea şi zicea că a fost doar o glumă. Gestul semăna cu simularea unei execuţii. În sfîrşit, am avut o profesoară de rusă, care părea să ne fie cu adevărat duşmancă. Ne ameninţa mereu că ne lasă repetenţi. Pentru a trece clasa, foarte mulţi elevi trebuia să aducă la sfîrşitul anului şcolar diverse cadouri pentru "cabinetul de limba rusă". Erau vaze sau ghivece de flori, lucruri luate de la magazinele de artizanat, covoare sau chiar tablouri. În ultima perioadă cerea chiar bani. După ce am terminat liceul, am aflat că a lăsat repetent un elev din clasa a X-a care, drept urmare, n-a mai putut da examenul de treapta a doua, aşa cum era pe atunci. Băiatul s-a spînzurat.