Edi

Noi, colegii, îi spuneam "muşchetarul". Avea mustaţă şi uneori îşi lăsa o bărbuţă. Era brunet, suplu şi vînjos. Purta în loc de curea, ca toţi alpiniştii din vremea aceea, o cordelină legată cu un fel de nod numai de ei ştiut. În zilele cînd la Timişoara începuse Revoluţia, mi-a propus să facem un gest la care, eventual, să-i convingem şi pe alţii să se ralieze: să ne depunem în semn de protest carnetele de membri UTC. Am ezitat o zi sau două, pînă cînd, aşa cum spunea o vorbă populară din acea perioadă, n-a mai fost nevoie. Revoluţia a dărîmat regimul, iar bietele noastre carnete UTC şi-au pierdut valoarea "de restituire". În ziua în care Ceauşescu a convocat mitingul din Piaţa Palatului, un trepăduş de prin curtea întreprinderii noastre, care ducea un tablou al lui Ceauşescu, l-a întrebat pe Edi de ce nu se duce şi el la miting. Acesta i-a dat un răspuns sfidător (nu-l mai ştiu exact) din care reieşea foarte clar atitudinea lui faţă de regimul comunist şi mitingurile convocate "cu scoatere din producţie". Trepăduşul cel îmbrăcat în costum maro şi cu cravată roşie i-a cerut în acel moment buletinul să-i noteze numele. Pe atunci, era un lucru de care trebuia să te cam sperii. Edi i-a dat scîrbit actele. A urmat ce a urmat şi după cîteva zile Edi era cel care-l căuta prin întreprindere pe trepăduş, să afle cum îl cheamă şi ce grad avusese în Securitate. Nu l-a mai găsit, să-i dea cu tabloul lui Ceauşescu în cap, aşa cum voia. Era un băiat dintr-o bucată, născut într-un oraş de lîngă Dunăre, care pur şi simplu nu suporta falsitatea şi lucrurile neclare. În zilele cu Revoluţia nu ştiu pe unde a fost şi ce a făcut. S-a aflat şi el pe undeva pe acolo şi a scăpat teafăr. Prin februarie, nu se mai trăgea pe străzi, dar se duceau acele obscure lupte politice cu mitinguri şi contra-mitinguri, cu primele veniri ale minerilor şi cu discursuri pe tanc ale unor membri cu rang înalt în FSN. Edi se lămurise deja cu toate. Nu mai avea, din cîte îmi aduc aminte, nici un fel de dubii sau iluzii în legătură cu aceia care luaseră puterea sau cu necazurile care aveau să vină în acele condiţii. Întreprinderea la care lucram era încă de stat şi încă inertă. Se muncea cînd se muncea, şi în restul timpului se stătea. Se făceau lungi pauze pe holuri în care se discutau vrute şi nevrute. Edi şi cu mine găsiserăm un mod mai interesant de a ne petrece timpul în care trebuia să stăm fără să lucrăm: jucam şah. Şi, uneori, partidele noastre erau mai importante decît şefii cu sarcinile lor de serviciu care erau oricum inutile. Am jucat o asemenea partidă crîncenă într-o vineri. Se termina programul şi noi eram încă departe de finalul jocului. Ne-am hotărît să ţinem minte poziţia şi să o continuăm luni. Ne bucuram deja de week-end-ul cu două zile libere, ceea ce nu avuseserăm pe vremea lui Ceauşescu. El se ducea, evident, pe munte, sătul de nebunia oraşului. Ţin minte încă vag acea poziţie complicată de pe tabla de şah, cu multe ture şi pioni aflaţi în stadii diferite de înaintare, o poziţie pe care luni, cînd m-am întors la serviciu, ardeam de nerăbdare s-o duc mai departe. Peste week-end mă gîndisem la posibile mutări. L-am căutat pe Edi la birou, dar nu l-am găsit. N-a apărut nici pînă la sfîrşitul zilei, dar asta nu însemna nimic pe atunci. O zi de chiul aproape că nu se observa. Uneori, mai ales iarna, cînd nu era de lucru pe teren, puteai să-ţi faci într-o singură zi treburile pe o săptămînă întreagă. N-a apărut însă nici marţi, deşi eu îl tot căutam pe la diverse etaje, cu mica tăbliţă de şah cu magnet în mînă. Miercuri, la prima oră a dimineţii, în biroul unde lucram a intrat un alt coleg de facultate şi m-a întrebat ce ştiu de Edi. I-am răspuns că nu l-am văzut de vineri şi că nu ştiu de ce n-a venit nici luni, nici marţi. "N-a venit pentru că se pare că nu mai e" - a venit răspunsul, parcă ireal, al colegului. Atunci mi-am adus aminte că Edi îmi spusese că pleacă să se caţere pe Fisura Albastră, cel mai greu traseu de alpinism din Bucegi pe timp de vară şi aproape de neimaginat pe timp de iarnă. Şi era, aşa cum am amintit, luna februarie. Edi a căzut încercînd, se pare, să-şi salveze partenerul (mai începător) aflat într-o situaţie dificilă. Acesta din urmă a murit şi el, iar operaţiunile de scoatere a lor din acel loc au fost complicate şi pentru reuşită a fost nevoie, din cîte îmi amintesc, de ajutorul experimentatei Taina Coliban Duţescu (care ulterior a dispărut şi ea într-o expediţie în Himalaia). Partida de şah a rămas neterminată...