După-amiază aurie
Conduceam printre dealurile luminoase şi pline de viţă-de-vie ale Toscanei. Era toamnă şi un soare blînd şi călduţ. Şoseaua se desfăşura printre şi peste coline ca o panglică, iar de o parte şi de alta a drumului erau tot felul de crame cu afişe care te invitau la degustări de vinuri. La un moment dat, am zărit din fuga maşinii, prin nişte porţi deschise, chiar burta unei asemenea crame în care erau zeci de rafturi cu nesfîrşite şiruri de sticle de vin. Am înghiţit în sec şi mi-am continuat călătoria învîrtind volanul după meandrele plăcutului drum. După o vreme, pe o culme din zare s-a profilat o aşezare rectangulară, contrastantă cu rotunjimea domoală a reliefului. O cetate cu multe turnuri de piatră neobişnuit de înalte care păreau crescute alandala în spaţiul din interiorul zidurilor. Era celebra localitate San Gimignano cu cele 15 turnuri ale ei, rămase în picioare dintr-o mulţime de 72, cîte a avut în urmă cu sute de ani. Într-un Ev Mediu prosper prin care a trecut localitatea, fiecare comerciant bogat ţinea să-şi construiască propriul turn. Şi fiecare şi-l dorea cît mai înalt. Singura condiţie pusă de municipalitate era însă ca turnurile să nu-l depăşească pe cel al Primăriei. Istoria oraşului a fost destul de complicată, iar momentul de referinţă e poate acela din mai 1300, atunci cînd la tratativele dintre familiile rivale ale Ghibellinilor şi Guelfilor a participat (ca ambasador al celei din urmă) chiar Dante Alighieri, care a stat cîteva zile în San Gimignano.Vremurile actuale sînt însă cu mult mai calme. Printre clădirile de piatră, la umbra turnurilor şi a zidurilor, se strecoară străzi înguste pavate şi ele cu piatră, unele în trepte. De-o parte şi de alta, parcă încastrate în ziduri, sînt înşirate restaurante atrăgătoare şi cam scumpe şi nenumărate magazine de suveniruri pentru turişti (care însă nu erau într-un număr deranjant la acea vreme). Vasele de Siena din vitrine care bucurau ochiul cu galbenul lor ca pămîntul plin de soare al dealurilor din jur sau cîte o pisică făcută ghem printre ghivecele cu flori de la fereastra săpată în piatra unei case înalte întregeau o imagine de un pitoresc aproape excesiv... de calendar. Mă întrebam cum ar fi să locuieşti într-un asemenea oraş, şi dacă nu cumva, după o vreme, frumuseţea nu începe să doară. Şi apoi, unde te poţi gîndi să evadezi într-o vacanţă, dacă trăieşti deja într-un loc predestinat vacanţei? În sfîrşit, tot cotrobăind străzile cetăţii, am ajuns într-o mică piaţetă pătrată în mijlocul căreia se afla un scaun gol. I-am dat tîrcoale, neînţelegîndu-i rostul. La un moment dat însă, prin deschizătura unei uşi dintr-un perete de piatră s-a ivit un tip blond şi subţirel cu un flaut în mînă. S-a aşezat cît se poate de firesc pe scaun şi, cu părul în vînt, a început să cînte Mozart. Iar piaţeta a devenit brusc de neimaginat fără acea muzică ieşită din instrumentul auriu. Flautistul avea să ne explice ulterior că încearcă să interpreteze muzica în acord cu spiritul locului. Îl chema Reno Schultz, iar de pe coperta unui CD al său am descoperit că nu cînta doar în piaţă, ci şi cu filarmonici cunoscute din Italia şi Germania. Am părăsit acel oraş prea repede pentru liniştea pe care o găsisem acolo şi ne-am întors pe alte drumuri line, printre coline luminoase şi alte crame ademenitoare, la campingul de deasupra Florenţei unde aveam cortul. Am parcat maşina şi m-am înfiinţat la magazinul de la poarta campingului, de unde mi-am cumpărat într-un mod cît se poate de precipitat cea mai mare sticlă de Chianti pe care am găsit-o. Era deja întuneric şi mi-am făcut cu ea de lucru la o măsuţă, sub un măslin. Am ascultat vuietul care venea dinspre stadionul din vale, luminat a giorno de reflectoare. Juca Fiorentina, era pe vremea în care nu-l avea pe Mutu şi rătăcea prin divizia a doua...
