Duminică la ora 11

Duminica poate fi uneori perfidă. Mie îmi oferă libertăţi pe care nu ştiu să le folosesc. Mă las în voia tentaţiilor şi după aia regret. Duminica trecută, într-un moment de nesiguranţă axiologică, am dat cu telecomanda peste genericul de început al filmului Frida. Regia? Julia Taymor - n-am auzit de ea. De Frida Kahlo - am auzit. Mare pictoriţă, jumătate evreică, jumătate mexicană. Soţia lui Diego Riviera, mari comunişti amîndoi şi mari admiratori ai lui Troţki. Filmul începe tare, cu diverse scene de sex jovial, noroc cu accidentul care-i rupe oasele Fridei şi ne aduce temporar cu picioarele pe pămîntul dramei. Bine cusută, Frida se-ndrăgosteşte de pictorul naiv Rivera, un grăsan guraliv căruia nu-i scapă nici o femeie. Dar, ca să înţelegem latura comunistă a satirului, nevinovata regizoare ne arată diverse petreceri din lumea bună a Mexicului, unde toţi sînt beţi criţă (sîntem în anii ’20). Cît despre comunism ca atare, nimic, cu excepţia unui dialog şchiop cu Antonio Banderas deghizat (prost) în pictorul stalinist Siqueiros. După care iar se lasă cu tequila şi o scenă lesbo, căci Frida nu refuză nici ea nimic. Din cînd în cînd, îndrăgostiţii (deveniţi soţi) se mustră reciproc. El vrea s-o pupe, mustăcioasa-ntoarce capul. Mai o lucrare murală, mai un divorţ, mai o operaţie - timpul trece. În micuţul orăşel (capitala unui judeţ de munte) apare şi Lev Davidovici Troţki, la braţ cu consoarta. Marele revoluţionar era într-un turneu mondial, căci în Rusia natală Stalin voia să-i ia gîtul. Potrivit teoriei sale stupide, Troţki adusese în pragul sciziunii aproape toate partidele comuniste din Europa, împărţindu-le în aripi troţkiste şi staliniste. (Astea nu se spun în film.) Acum venise rîndul Mexicului. Ca să-l apere de pericole, amicii politici îl bagă pe "Leon" în casa Fridei. Atît i-a trebuit ideologului revoluţiei mondiale, că a şi sărit pe distinsa artistă! Ba mai şi vizitează împreună piramidele aztece, unde el plasează cîteva platitudini jenante. Noroc cu Ramon Mercader del Rio, un asasin plătit de Stalin, care pune capăt dulcegăriilor, ajutîndu-se cu o daltă de spart gheaţa. Troţki moare, dar lumea nu stă-n loc. Frida are un vernisaj, unde apare pe targă, însoţită de vechii ei prieteni: muzicienii mariachi şi sticla de tequila. Prilej pentru ca regizoarea să ne demonstreze că a văzut şi ea All that Jazz al lui Bob Fosse. Frida moare, iar domnul Riviera se consolează cu secretara lui. Konieţ filma. În aceste zile în care se vorbeşte mult de Fidel Castro, mi-am amintit inevitabil de soarta lui Ramon Mercader, asasinul lui Troţki. După ce fusese prins, a făcut 20 de ani de puşcărie în Mexic, iar în 1960 s-a retras la Havana, unde El Comandante l-a primit cu onoruri. E drept, s-a dus şi la Moscova, însă n-a mai găsit nimic din frenezia revoluţionară a epocii lui Stalin, aşa că, deşi a primit ordinul de Erou al URSS, s-a-ntors la Fidel. Care avea să primească şi el prestigioasa distincţie! Ar trebui spus că Mercader (zis Piticul) fusese al doilea atentator la viaţa lui Troţki. Acesta scăpase la mustaţă să fie asasinat, tot în Mexic, de un commando inept, condus de David Alfaro Siqueiros, pictorul care se certa la băutură cu Rivera. Întrucît comuniştii aveau pile la Guvernul mexican, Siqueiros a scăpat cu expulzarea pe viaţă. A murit în 1974, iar după patru ani avea să-l urmeze şi Mercader. Cam tîrziu, căci Jorge Semprun, un scriitor spaniol, exilat şi din ţară şi din Partidul Comunist, publicase încă din 1969 romanul A doua moarte a lui Ramon Mercader. Ei, cam aşa arăta lumea energică a comunismului internaţional. Nu părea nici o beţie continuă între dandy cu principii sau o succesiune de copulaţii între tinerii care şi-au plătit la timp cotizaţia. Neajutorata Julia Taynor s-a folosit de banii Salmei Hayek (care sperase că de data asta o fi capabilă să joace ceva), dar s-a limitat la metoda lui Ionel. Adică a vărsat în film toată cheseaua cu dulceaţă. Iar eu, încrezător, a trebuit să-nghit toată pelteaua. O oră mai tîrziu am văzut cel mai prost film al lui Woody Allen. Mi s-a părut o capodoperă.