Duelul în literatură, literatura în duel
Pentru a se feri de o ploaie torențială neașteptată, Julien Sorel, celebrul personaj creat de Stendhal în romanul Roșu și negru, intră într-o cafenea, pe strada Saint-Honoré, în Paris. Intrigat de privirea unui bărbat din local, Julien îi cere explicații și primește în schimb un potop de injurii. La insistențele lui Julien și presat de cei de față, agresorul îi aruncă mai multe cărți de vizită. Însoțit de Liéven, martorul găsit cu greu, Julien merge la cavalerul Charles de Beauvoisis, la adresa indicată pe cărțile de vizită, pentru a-l provoca la duel și a obține astfel satisfacție pentru atingerea onoarei. Înfățișarea cavalerului era total diferită de aceea a agresorului verbal, ceea ce pare să pună capăt întîmplării. La ieșirea în curte, în trăsura trasă la scară, agresorul este descoperit în persoana vizitiului. Domnul de Beauvoisis consideră că există acum o pricină pentru duel și acceptă provocarea lui Julien. Finalul nu este tragic, acesta din urmă fiind rănit la braț și condus la casa marchizului de La Mole. Aflînd că s-a duelat cu un simplu secretar al marchizului, cavalerul de Beauvoisis, pentru a justifica acceptarea provocării, răspîndește zvonul că Julien era copilul din flori al unui nobil bogat, prieten al marchizului de La Mole. Este doar primul duel din roman. Al doilea, în care marchizul de Croisenois este ucis de domnul de Thaler, este doar evocat în ultimul capitol.
Bonomul, onestul, generosul și bravul Pierre Bezuhov, personajul nu mai puțin celebru creat de Lev Tolstoi în romanul Război și pace, poartă povara infidelităților repetate ale primei soții. La cina organizată în cinstea prințului Bagration, la clubul englez, jignit de comportamentul lui Feodor Dolohov, pe fondul zvonurilor privind legătura amoroasă dintre acesta și soția lui Bezuhov, acesta, înfuriat de un gest grosolan al curtezanului, îl provoacă la duel. Spre surprinderea martorilor, Dolohov, ofițer priceput în mînuirea pistoalelor, cade rănit, dar nu mortal, de glonțul tras de Pierre, fără experiență și lipsit de abilitate în asemenea confruntări.
Duelul ispitește nu doar personajele literare, ci și pe creatorii lor. Granița dintre realitate și ficțiune este volatilă.
Natalia Goncearova, vestită pentru frumusețea ei, s-a căsătorit cu Pușkin în 1830, cu toată împotrivirea familiei ei. Iubitoare de petreceri și ținute mondene, Natalia avea numeroși admiratori cu care îi plăcea să flirteze, fără să fi existat însă vreo dovadă de infidelitate. Unul dintre cei care îi făceau curte a fost Georges d’Anthès, fiul adoptiv al baronului Heeckeren, ambasadorul olandez la curtea țarului Nicolae. Pușkin și prietenii săi primesc copii ale unor scrisori anonime, batjocoritoare, în care poetul este numit „încornorat”. Deși d’Anthès s-a însurat la 10 ianuarie 1837 cu Ecaterina Goncearova, sora Nataliei, încercînd să pună capăt conflictului, criza de gelozie a lui Pușkin nu a fost depășită. La 27 ianuarie 1837, într-o zi de miercuri, în duelul cu d’Anthès, Pușkin a fost mai puțin norocos decît Julien Sorel și Pierre Bezuhov. Glonțul tras de adversar îl nimerește în plin pe poet, care moare după două zile de suferință.
Din exemplele de mai sus rezultă configurația acestei practici de a obține satisfacție pentru prejudiciul cauzat onoarei. În realitate sau în ficțiune, duelul este un produs cultural. Originea și răspîndirea sa sînt legate de onoare, ca valoare prin care persoana se autoidentifică și pretinde recunoaștere din partea celorlalți. Elementele intelectuale și cele psihologice ale procesului de autoidentificare sînt însă diferite și ele influențează posibilitatea de a fi recunoscut pe calea duelului. Prins în pînza de păianjen a societății franceze din vremea Restaurației, Julien Sorel își construiește un arsenal de seducție în care se îmbină calitățile fizice și cele spirituale, dar oscilează mereu între supraevaluarea de sine și resentimentul generat de apartenența la o categorie socială inferioară. Duelul este un mijloc de consolidare a încrederii în sine, dar posibilitatea de a alege această cale depinde de egalitatea pozițiilor sociale ale adversarilor. Numai dintr-o eroare de reprezentare a acestei egalități, cavalerul de Beauvoisis acceptă provocarea lui Julien. Cînd află că acesta era doar fiul unui cherestegiu, adversarul îi inventează post-factum o ascendență nobiliară, pentru a justifica astfel acordarea posibilității de recunoaștere.
Pentru Pierre Bezuhov și pentru Pușkin, egalitatea pozițiilor sociale, ca îndreptățire a posibilităților de recunoaștere a adversarului, nu este problematică. Este însă incertă cauza care prejudiciază onoarea. Însăși motivația duelului se află mai degrabă în sfera psihologică, în care considerentele morale rămîn tulburi. Proba infidelității nu este relevantă, este de ajuns zvonul sau calomnia ori doar un gest. Cauza duelului este emoțională, nu rațională.
Cum s-a observat, duelul nu este nici un act de dreptate sau de răzbunare, nici o competiție al cărei scop este victoria. Adversarii acceptă reciproc riscul morții, iar satisfacția impusă de onoare este chiar acceptarea acestui risc, indiferent de rezultatul duelului. Victimă poate să fie cel care solicită satisfacție sau ofensatorul. Julien Sorel este rănit superficial, cavalerul de Beauvoisis rămîne nevătămat, Bezuhov îl rănește de Dolohov, d’Anthès scapă cu o rană ușoară la brațul drept, dar Pușkin decedează. Este o paradigmă a absurdului, cu rezistență în timp. A fost nevoie de cîteva secole pentru ca legiuitorii să scoată duelul în afara legii, iar onoarea și curajul să aibă o reprezentare rezonabilă în mentalul colectiv. Considerentele de filozofie morală formulate în secolul al XIX-lea, care oferă celor mai puternici onoarea și demnitatea de a accepta riscul morții într-o confruntare directă, cei slabi resemnîndu-se să fie dominați, sînt pe cît de subtile, pe atît de sterile exerciții ale inteligenței autoadmirative. Tragediile secolului XX au scos la lumină puterea, onoarea și demnitatea celor considerați suficient de vulnerabili pentru a fi reduși la condiția de sclavi. Miza lor a fost libertatea, fără de care onoarea și demnitatea își pierd sensul.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
