Drulă la Cultură!

Publicat în Dilema Veche nr. 908 din 2 – 8 septembrie 2021
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg

A început o nouă ediție a Festivalului „George Enescu“. A 25-a. Festivalul a acumulat deja  o istorie culturală impresionantă care merită spusă integral, cu har și cu empatie, de cineva care o știe bine. Festivalul „George Enescu“ a apărut dintr-un puseu propagandistic al celei mai odioase generații de comuniști care a condus România. După moartea lui Stalin, cum știm, elementul neaoș condus de Gheorghiu-Dej a cîștigat lupta sîngeroasă pentru putere din interiorul Partidului Comunist contra elementului alogen din jurul lui Vasile Luca și al Anei Pauker, așa că a apărut o ciudată dorință de a recupera un pic din imaginea dezastruoasă pe care regimul o avea în Occident. Într-o gîndire politică primitivă, așa cum era cea de care erau capabili Dej și oamenii lui, stabilitatea regimului se asigura și printr-un fel de simpatie occidentală care urma să fie cîștigată cu prețul unei înșelătoare independențe față de Moscova. Așa că regimul Dej s-a gîndit să facă unele gesturi superficiale – mici, desigur, insignifiante la scara politicii reale –, menite să atragă o undă de simpatie, nu mai mult, dinspre Occident, în timp ce represiunea continua, feroce, în țară. Parte a acestei operațiuni cosmetice au fost și încercările regimului de la București de a se împrieteni cu cei cîțiva mari artiști români din exil.

La fel, regimul Dej a încercat să-l recapteze pe Enescu. Nici cu el nu au reușit. Enescu a murit în 1955. La cîteva zile după moartea românului exemplar al veacului trecut, în cadrele gîndirii propagandistice despre care am pomenit mai sus a apărut ideea organizării la București a unui festival muzical internațional sub numele lui. Nu l-au putut folosi în viață, măcar să-i folosească numele după ce a murit. Știm astăzi că, prin înființarea acestui festival internațional deliberat deschis către invitați occidentali, regimul Dej urmărea să-și repare cumva imaginea, căci o întreagă lumea știa că exilul lui Enescu a fost amar. Mai departe, istoria e ironică a nu știu cîta oară. E fascinant să vezi cum, dintr-o manevră de pură propagandă, Festivalul „George Enescu“ a devenit o manifestare muzicală cu solid și binemeritat prestigiu internațional. Ai zice că, pus pe etichetă, numele lui Enescu a indus  energie și magnetism evenimentului, scoțîndu-l din tiparul propagandei comuniste și făcîndu-l să ajungă repede mult mai bine decît fusese proiectat să fie. Începînd cu 1958, festivalul a avut loc din trei în trei ani, crescînd, cum spuneam, în calitate și prestigiu. În anii ’80, în condițiile austerității impuse de gîndirea absurdă a lui Ceaușescu, dar și ale unei politici culturale care favoriza masiv „mișcarea de amatori“ în dauna profesioniștilor, festivalul a început să se veștejească. Ultima ediție de sub vechiul regim, cea din 1988, a fost pur și simplu o jale.

În primele zile ale lui 1990, un grup de tineri (pe atunci), printre care și dl Mihai Constantinescu, actualul manager al Artexim, adică chiar organizatorul festivalului, au mers la noul ministru al Culturii, dl Andrei Pleșu, și i-au propus revitalizarea festivalului. Ministrul a fost pe loc de acord și l-a numit ca director pe tenorul Ludovic Spiess, pe atunci una dintre puținele personalități muzicale din România care aveau o cotă internațională ridicată. Așa se face că în 1991 a avut loc prima ediție post-comunistă a festivalului și, de atunci, lucrurile au mers vertiginos și constant în sus. Dinamica festivalului, care a crescut constant în complexitate și standard, este un mic miracol pentru România. Sîntem și în cultură mai degrabă superficiali și certăreți, înrăiți și frustrați, leneși, nu prea știm ce-i aia continuitate și nu ținem deloc la standarde. De aceea, cînd avem ceva de anvergura Festivalului „George Enescu“ ajuns la a 25-a ediție, merită să ne minunăm puțin. Festivalul există azi pentru că niște oameni au muncit și l-au crescut. Iar dl Constantinescu, pe care l-am pomenit mai sus, merită prima mențiune de onoare, fiind omul care a dus în spate povara organizării tuturor edițiilor de după 1991. Merite au, desigur, și directorii festivalului. Mandatul lui Ioan Holender a însemnat ducerea festivalului la nivel de clasă mondială și e bine să fim recunoscători legendarului director de la Viena pentru acest salt. Dar el l-a dus acolo pentru că deja ajunsese undeva, aproape de nivelul „ligii campionilor“. 

În timp, festivalul a fost adesea a­menințat. Las la o parte anii comunismului. Mă refer la vremurile noastre, democratice. Din cînd în cînd apar deștepți locali care spun că statul cheltuiește cam mult. Un ministru al Culturii (culmea!) spunea țării că din bugetul festivalului s-ar face nu știu cîți kilometri de autostradă. Ca și cum nu avem autostrăzi fiindcă papă festivalul banii de la buget. Cam la fel cum alți (sau nu chiar alții) deștepți locali cred că nu avem spitale bune din cauza bisericilor. În fine, festivalul care poartă numele celui mai mare român al veacului trecut a scăpat cumva de „inteligența“ românilor ajunși să aibă o vorbă de spus în cele ale culturii și a mers înainte, cum spuneam, pe un drum foarte bun. Slavă Domnului, toate obstacolele puse în calea desfășurării festivalului, fie ele mari sau mici, sînt înlăturate cumva și mergem înainte. Există, însă, o neputință ce pare de nedepășit: problema sălii de concert. S-a scris pe larg și s-a vorbit mult. Suita de primari ai Bucureștilor și de miniștri care au promis Festivalului și Bucureștilor o sală de concert demnă de Europa veacului XXI e deja ridicol de lungă. De acord, avem o neputință endemică în privința construcțiilor. Trec decenii pînă cînd se scot cu forcepsul din arcanele administrației și afacerilor autohtone kilometrii de autostradă, care apoi se construiesc cu viteză de melc și se strică repede, de zici că-s făcuți din plastilină. Abia acum este dat în folosință primul spital făcut din bani publici în ultimii 30 de ani. Cît privește noua sală de concerte de care festivalul și Bucureștii au nevoie ca de aer, nu s-a pus nici măcar pixul pe hîrtie. Sîntem tot în bătrînul Ateneu, construit la 1888, și tot în Sala Palatului, construită la 1960. Atenție, nici una din aceste două săli nu a fost construită pentru muzică! Sîntem, așadar, cu Festivalul „George Enescu“, într-o improvizație logistică permanentizată. Tipic, nu-i așa?

Dilema veche a pledat adesea pentru o sală de concerte nouă, necesară Festivalului „George Enescu“. Bine că dăm sute de milioane pentru stadioane noi și europene peste tot în țară ca să joace în ele echipe de mîna a șaptea. Pentru Festivalul „George Enescu“, care aduce la București artiști și ansambluri de top mondial, nu se poate face o sală. Am chestionat ministerul și Primăria cu privire la stadiul proiectului sălii de concerte și am primit, cum vă imaginați, fie non-răspunsuri, fie răspunsuri ridicole. Le-am publicat la vremea respectivă. Nimic nu se mișcă și fiecare ediție de Festival „George Enescu“ readuce problema sălii de concerte în actualitate ca și cum se pune pentru prima oară. Sîntem în neputință! Sîntem în nepăsare! Sîntem în indolență!

Și ca să nu se mai zică iarăși că doar criticăm și nu dăm soluții, iată, am o propunere menită să deblocheze începutul (da, știu, e cam comic, dar în privința acestui obiectiv cultural chiar începutul e blocat de decenii). Propun numirea ministrului Drulă, pentru un an sau doi, la Cultură. Da, Drulă la Cultură! Cu mandat clar să facă la București o sală de concert demnă de timpul nostru, de statutul orașului și, mai ales, demnă de Festivalul „George Enescu“. Văd că Drulă poate cu autostrăzile, cu drumurile, cu podurile. Mă gîndesc că o putea și cu o sală de concerte. Există, desigur, și varianta însărcinării Ministerului Transporturilor cu construcția acestui edificiu cultural. Dar parcă mai sănătos ar fi, pentru un timp, Drulă la Cultură!

image png
Bolboroseala hipnotică a ideilor false
Condiția necesară pentru a evita acest epilog este ca forța de atracție a adevărului să fie mai mare decît bolboroseala hipnotică a ideilor false.
image png
Ursulețul mișel la vînătoare de spioni
Nefericita presupunere că joaca cu cuvintele nu va avea efecte e greșită.
image png
O notă, o stare, o zi...
Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate...
image png
Ce este întunecarea?
Unii dintre contemporani descifrează misterele galaxiilor îndepărtate cu ajutorul unui nou telescop spațial.
image png
Diamante pe fir de telegraf
Ca și diamantele cumpărate extrem de avantajos de Charles Lewis Tiffany de la aristocrații francezi fugiți din Franța după abdicarea forțată a regelui Ludovic-Filip din 1848.
image png
A treia țeapă
Num-așa, ca ardeleanul suit în Dealul Clujului, vorba unui cîntec.
image png
La o cafea
Cu puţină mămăliguţă caldă, le veţi înghiţi, treptat, pe toate.
image png
Microbiști și tifosi
Indiferent dacă s-a dezvoltat după modelul lui tifoso sau în mod independent, microbist confirmă vitalitatea unei metafore cognitive.
image png
Timpul blamării
Dar cînd vom reuși să facem asta, constructiv, nu doar să ne facem auzite glasurile noastre vitriolate?
p 7 Gaza WC jpg
De ce „restul” respinge Vestul
Această declarație a coincis cu debutul campaniei prezidențiale în SUA, Trump fiind candidatul său preferat.
image png
image png
Buon appetito!
Dar, apropo, cred că, după ce a făcut lumea, Dumnezeu s-a mai gîndit puțin și a creat Italia.
image png
O lecție de responsabilitate
Scriu pentru cititorii noștri de bună-credință, cei mai mulți, care ne prețuiesc și care se vor fi încruntat cînd au văzut numărul nostru de săptămîna trecută.
image png
Cînd economia de piață s-a pierdut printre proteste
Întrebarea este: pînă unde vor merge încălcările principiilor economiei de piață și cele privind funcționarea Uniunii Europene?
image png
De ce n-avea Navalnîi șapcă?
Dar trebuie să îi dăm societății ruse credit că măcar a încercat. Sacrificiul lui Navalnîi e dovada.
image png
Succesiunea
Nici Europa nu stă grozav înaintea unor alegeri care pot să împingă în parlamentele europene diferiți demagogi cu promisiuni maximale și capacități mediocre.
image png
Cum trebuie să fie un președinte
Nu cred în nici o campanie electorală construită pe negativitate, pe agresiune, pe obsesii strict individuale.
image png
Avram Iancu – 200
Și totuși, posteritatea lui este impresionantă și oricine mai simte românește nu poate să nu simtă o înaltă emoție gîndindu-se la el.
image png
image png
Misterul voiniciei
„Strîmbă-Lemne” nu are, după cum se vede, o tipologie fixă, el variind imagistic în funcţie de marotele fiecărei generaţii.
image png
Înscenări
În lipsa exemplelor, utilizatorul obișnuit al dicționarului nu poate fi sigur de excluderea unei construcții.
image png
Viitorul începe ieri
Au mai fost și alte titluri, bineînțeles, poate nu atît de cunoscute, unele de psihologie și dezvoltare personală.
p 7 Adevăratul Copernic jpg
Pletele celeste ale Stăpînului Planetelor
Cel puţin aceasta a fost informaţia care s-a transmis în timp.
image png

Adevarul.ro

image
image
Rușii au pierdut încă 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore, anunță Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei
Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a raportat că Rusia a pierdut alți 1.160 de soldați și 58 de sisteme de artilerie în ultimele 24 de ore. Aceste pierderi se adaugă la totalul forțelor rusești între 24 februarie 2022 și 16 iunie 2024.
image
Bătaie ca în filme între fanii Angliei și Serbiei la Gelsenkirchen înaintea meciului celor două echipe de la Euro 2024. Meci cu grad ridicat de risc VIDEO
Un fan al Angliei și un ofițer de poliție din Germania s-au ales cu răni grave după ce huliganii au atacat un bar în care suporterii Serbiei sărbătoreau înaintea meciului Serbia - Anglia de la Euro 2024, care va începe la ora 22.00.

HIstoria.ro

image
Cea mai mare operațiune amfibie din epoca modernă, în „Historia” de iunie
6 iunie 1944. Ziua Z. Nicio altă operaţiune militară din istoria celui de
Al Doilea Război Mondial nu a beneficiat de un nivel atât de ridicat de securitate operaţională, implicând ample acţiuni de inducere în eroare a inamicului, precum Operaţiunea Overlord (Suveranul).
image
Escrocheria „Andronic” - un precursor al Caritasului în România sfârșitului de secol XIX
Înainte de a fi marele ziarist şi marele proprietar de „Universul”, Stelian Popescu şi-a făcut meseria de jurist. Ca judecător de instrucţie la cabinetul 5, Ilfov, el a dat gata multe cazuri. Printre acestea, se numără celebra escrocherie „Andronic”.
image
A fost sau nu Alexandru Ioan Cuza membru al Masoneriei?
La un deceniu după abdicarea lui Cuza, în 1876, la București a fost înființată Loja Alexandru Ioan I, apoi, în 1882, la Dorohoi a fost înființată Loja Cuza Vodă.