Drept și ideologie

Dreptul, înțeles ca sistem de norme juridice, edictate sau consacrate de un anumit stat, pare să fie legat în mod fatal de ideologie. Aparența a fost creată de teoria marxistă a statului și dreptului și întreținută de juriștii regimului nazist, în principal de Carl Schmitt, în scrierile sale despre dictatură, criza democrației parlamentare, justificarea suspendării Constituției de la Weimar și a uzurpării atribuțiilor Reichstag-ului și ale președintelui Hindenburg de către cancelarul Adolf Hitler. În variante diferite, aceste teorii, în care converg extrema stîngă și extrema dreaptă, au avut și au mereu prozeliți. Două confuzii au permis perpetuarea aparenței acestei legături indisolubile dintre drept și ideologie  pînă în prezent: prima pune semnul egalității între discursul întemeiat pe valori, pe de o parte, și ideologie, pe de altă parte; a doua înfățișează statul și dreptul în epoca modernă ca produse ale discursului ideologic.

Prima confuzie este generată de ignorarea pluralității de reacții și atitudini care se nasc în jurul valorilor. Simplificînd, se poate distinge între două tipuri de asemenea reacții și atitudini. Ambele implică atașamentul, deci opțiunea afectivă față de anumite valori, în primul rînd față de cele care fundamentează orice comunitate umană. Acest atașament se hrănește din emoții și sentimente și naște emoții și sentimente. În mod paradoxal, ceea ce diferențiază cele două tipuri de reacții și atitudini întemeiate pe valori decurge din modul specific în care rațiunea se raportează la acestea. Rațiunea adaugă atașamentului firesc față de valori fie o dimensiune tolerantă, caracterizată prin dialog, deschidere, moderație, bun-simț și acceptarea alterității, ceea ce sporește firescul, fie o dimensiune exclusivistă, mergînd pînă la fanatism sau fundamentalism. Cînd rațiunea intervine pentru a absolutiza valorile, justificînd iraționalul printr-o structură elaborată de idei și argumente, se naște ideologia. Cînd rațiunea intervine pentru a modera reacțiile și atitudinile născute în jurul valorilor unui grup social sau profesional, se creează premisa acceptării sau, cel puțin, a tolerării reciproce și a îndepărtării fanatismului sau a fundamentalismului. Paradoxul este relevant pentru a opera delimitarea dintre știința dreptului și dreptul obiectiv, pe de o parte, și ideologie, pe de altă parte.

Ca orice știință socială și spre deosebire de așa-zisele științe exacte sau pozitive, știința dreptului nu poate să facă abstracție de valori, deoarece acestea se regăsesc în fundamentele societății și, pe cale de consecință, în fundamentul dreptului obiectiv. Dar știința dreptului, ca și celelalte științe sociale, fără a ignora atașamentul firesc față de valori, nu trebuie să renunțe niciodată la spiritul critic, la analiza opiniilor contrare, la dialog, la moderație, la evaluări și reevaluări, la recunoașterea caracterului limitat al tuturor teoriilor și la revizuirea acestora pentru a le integra în viziuni explicative mai ample. Aceste cenzuri interioare împiedică științele sociale și științele omului, în general, respectiv știința dreptului, în special, să alunece pe panta ideologiei. Altfel spus, știința dreptului trebuie să rămînă în sfera ideatică, păstrîndu-și rezonabilitatea, și să prevină orice deformare ideologică. Ideologia este produsul unei boli a rațiunii, care anulează spiritul critic, moderația, toleranța, dialogul și acceptarea alterității, orientînd rațiunea către explicarea și justificarea caracterului absolut al valorilor împărtășite. Deși uneori ideologia a fost asemănată cu religia, diferența dintre acestea este esențială: religia este și trebuie să rămînă cadrul spiritual în care se exprimă aspirația umană către transcendență, iar dimensiunea ei instituțională trebuie să rămînă distinctă de organizarea seculară a societății; în schimb, ideologia acaparează tocmai organizarea seculară a societății, impunînd valori absolute într-o lume a relativității.

A doua confuzie este generată de ignorarea eforturilor și rezultatelor teoriei politice moderne despre democrația constituțională, ca sistem politic prin care se limitează concentrarea și centralizarea puterii și se creează bariere instituționale pentru protecția persoanei și a drepturilor acesteia. Statul și dreptul nu sînt produse fatale ale discursului ideologic, prin care sînt reduse la pure fenomene de putere,  dar nici nu pot fi desprinse de valorile care le întemeiază. Sub acest ultim aspect, încercarea lui Hans Kelsen de a elabora o știință pură a dreptului, în care valorile nu mai au nici un rol, pentru a împiedica ideologizarea normelor juridice, a avut un efect de bumerang. Redus la un simplu sistem normativ, dreptul a fost lăsat astfel la îndemîna oricărui regim politic, indiferent de natura autoritară sau totalitară a acestuia. În perioada în care s-a autoexilat în Statele Unite, Hans Kelsen și-a revizuit parțial concepția despre știința pură a dreptului. Fără să abandoneze în mod explicit pozitivismul juridic care fundamentează această concepție, cu nuanțe utopice, Kelsen s-a apropiat de înțelegerea fundamentelor democrației constituționale, fără a deveni însă un adept al teoriei dreptului natural. Or, tocmai variantele moderne ale acestei teorii au permis schimbarea percepției asupra statului și dreptului ca pure fenomene de putere. Funcția normativă a statului a fost raportată la criterii exterioare puterii legislative, ceea ce a permis cenzurarea exceselor prin structuri de control al constituționalității legilor. Construcția sistemului politic al democrației constituționale nu poate fi înțeleasă și consolidată fără aceste variante moderne ale teoriei dreptului natural, care au îmbogățit filosofia politică, eliberînd-o totodată de balastul ideologic. Acest sistem politic nu este întemeiat pe o ideologie, ci pe o concepție care a selectat valori conturate în practica umană și rafinate în operele mai multor gînditori de-a lungul mileniilor. Totodată, autorii care au elaborat această concepție politică au descoperit sau au inventat principii și forme instituționale de organizare juridică, politică și economică de natură să prevină atît absolutizarea valorilor, cît și disoluția acestora.

Sintagma democrație constituțională este preferabilă sintagmei democrație liberală, deoarece variantele de stînga ale liberalismului au eșuat în ideologie, ultima variantă fiind corectitudinea politică, prilejuind reacții periculoase dinspre dreapta aproape extremă, cum este ideea așa-numitei democrații iliberale. Viabilitatea sistemului politic al democrației constituționale depinde de adecvarea răspunsurilor pe care le dau științele sociale și științele omului, inclusiv știința juridică, la provocările tot mai complexe pe care le naște prezentul și le va înmulți viitorul.

Notă: am utilizat în acest text cîteva formulări din articolul „Considerații comparative privind noțiunile de bună-credință, diligență, eroare, dol, fraudă, rea-credință, vinovăție (intenție și culpă)” publicat în Revista română de drept privat nr. 4/2020.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.