Două tipuri de reciprocitate și asumarea nedreptății

A treia lege de mișcare formulată de Newton sau principiul acțiunii și reacțiunii afirmă că orice forță este însoțită de o forță egală și de sens contrar; acțiunea și reacțiunea alcătuiesc o interacțiune, un cuplu de forțe, nici una dintre acestea neputînd exista fără cealaltă. Această lege de mișcare este ea însăși o interacțiune între obiectul de cunoscut și subiectul cunoscător, adică îmbinarea unui element ontologic cu unul epistemologic. Principiul reciprocității care guvernează viața socială este o continuare a acestei legi, îmbogățită însă în lumina valorilor morale și juridice. Percepțiile diferite asupra principiului reciprocității nu sînt interpretări morale sau juridice ale unui element ontologic, ci trepte de cunoaștere a acestuia. Tipurile de reciprocitate morală și juridică sînt expresia gradului de profunzime a cunoașterii acestui principiu, ca temei natural al vieții în comunitate și expresie a echilibrului acesteia. Cu cît este mai profundă cunoașterea, cu atît se dezvăluie mai mult potențialul autoreglator al principiului reciprocității: nu este un factor modelator extrinsec, ci intrinsec comunității. Cînd se creează dezechilibre în forma deficitelor de reciprocitate, potențialul autoreglator al acestui principiu este eficient în măsura în care regulile morale și juridice îl pun la lucru, trecînd astfel testul cunoașterii profunde a acestuia. Trei cazuri  din literatură sînt elocvente pentru a distinge între răzbunare și răul răsplătit cu bine, două tipuri de reciprocitate opuse, și pentru a descoperi în asumarea nedreptății cel de al doilea tip de reciprocitate.

Contele de Monte-Cristo, romanul lui Dumas-tatăl, a încîntat multe generații de adolescenți. La vîrsta marilor sentimente și idealuri, acest scenariu juridic despre trădare, injustiție și răzbunare, înțeleasă ca restabilire a binelui, hrănește sentimentul dreptății și formează caractere. Destinul sinuos al lui Edmond Dantès este urmărit de cititor cu sufletul la gură, într-o țesătură narativă vastă, în care faptele mereu surprinzătoare, ca într-un basm oriental, împlinesc în final așteptările justițiare, prin pedepsirea lui Fernand, Danglars, Villefort și Caderousse. Cei prinși în acest vîrtej narativ nu au timp să își pună întrebarea dacă actele de justiție privată, mai ales în materie penală, sînt legitime. La vîrsta adolescenței, sentimentul de dreptate nu este însă încorsetat în principii și reguli juridice încă neinteligibile. Urmărite cu ochii juristului, actele de justiție privată săvîrșite cu obstinație de Edmond Dantès sînt inacceptabile, chiar dacă eroul folosește pentru restabilirea binelui aceleași instituții și convenții sociale care au produs răul. Dar nu aceasta este privirea potrivită pentru lectura romanului.

Despre nedreptate scrie și Victor Hugo în Mizerabilii, dar în cu totul alți termeni. Perspectiva autorului este mai înaltă, pentru a surprinde nu numai dimensiunea personală a nedreptății, ci și alcătuirea strîmbă a sistemului judiciar penal, pentru a dezvălui astfel injustiția întregului sistem social. Din această perspectivă, obsesia răzbunării este înlocuită cu sentimentul carității. Răul răsplătit cu bine redă principiului reciprocității normalitatea sa de funcționare, adică îl repune în firescul său ontologic, în termenii lui Maritain. Urmînd exemplul Monseniorului Bienvenu, Jean Valjean descoperă forța morală nutrită din acest tip de reciprocitate. Cosette și Marius sînt beneficiarii acestei forțe morale. Victoria finală, în îndelungata confruntare cu inspectorul Javert, a celui care a fost condamnat la ocnă pentru furtul unei pîini nu are nici o nuanță de răzbunare, adică de reciprocitate a răului. Este victoria generozității și a carității împotriva sentimentului neguros al datoriei birocratice. Pentru a răsplăti nu numai binele cu bine, ci și răul cu bine, ființa umană trebuie să-și păstreze sensul originar, adică obligația morală de a face bine și de a evita răul. Răul plătit cu rău nu este o cale de restabilire a binelui, ci de sporire a răului, adică o răzbunare în care termenul și-a pierdut sensul etimologic. Spre deosebire de principiul acțiunii și reacțiunii, care nu poate evita entropia, principiul reciprocității, în dimensiunea sa ontologică și în cea epistemologică, este mereu regenerator. Asumarea nedreptății nu este recunoașterea fatalității răului, ci afirmarea forței regeneratoare a reciprocității ca principiu moral și juridic.

Platon a rămas persuasiv de-a lungul mileniilor prin punerea în scenă a ideilor. Dialogurile sale sînt piese de teatru în care ideile se confruntă în mod dramatic, dobîndind consistența unor adevărate personaje, care îi pun în umbră pe cei care le exprimă. Socrate și partenerii săi de dialog se transfigurează, pe măsură ce vorbesc, în ideile și teoriile pe care le dezvoltă. Venerat sau controversat ca filosof, Platon este un scriitor cu nimic mai prejos decît scriitorii antici de epopei, tragedii sau comedii. Nu puține dintre ideile astfel dramatizate concentrează sensuri din filosofia politică, filosofia morală și filosofia juridică, iar unele evoluează chiar pe scena unui proces judiciar, cum se întîmplă în Apărarea lui Socrate și Criton. În fața tribunalului atenian, Socrate nu se teme de acuzatorii săi, Anytos, Meletos și Lykon, ci de „ponegrirea și invidia mulțimii”. El nu fuge nici de judecată, nici de executarea pedepsei capitale, refuzînd îndemnurile prietenilor săi. Numai un mare scriitor putea reda, într-o situație nefirească, echilibrul firesc dintre asumarea nedreptății suferite din partea concetățenilor, iubirea față de aceștia și acceptarea senină a morții. Asumarea nedreptății este calea prin care Socrate încearcă încă o dată să le lumineze concetățenilor sensul profund și înalt al reciprocității, răspunzînd răului cauzat de aceștia cu binele desăvîrșirii morale. Măreția acestei atitudini stoice a fost rîvnită și de Seneca, atunci cînd a Nero i-a trimis porunca de a-și pune capăt vieții, dar scriitorului roman nu i-a reușit această încercare. Între a gîndi și a profesa o atitudine stoică rareori există echivalență.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.