Doi
Întotdeauna a fost cam ciudat. Nesigur și extrem de arogant în același timp. L-am invitat la un prînz pentru că mă călca pe nervi și ca să țip la el. Am ieșit de la prînz convinsă că vreau să fiu cu el.
La ieșirea din țară l-au oprit odată și l au întrebat ce este. A spus că este ceea ce scrie pe pașaport că este.
– Nu, domnule, de unde sînteți?
– De aici.
– Nu, nu, originar de unde sînteți?
–De aici, de unde aș putea să fiu?
A părut iritat pentru cîteva secunde. Apoi a redevenit el. M-am tot gîndit că probabil el ar fi fost cea mai bună definiție a străinului.
Straniu, un pic exotic și afurisit de adictiv.
Vorbea mult despre timp și cît de idiot percepem noi timpul. Că nu există prea multă logică în a accepta timpul ca fiind liniar. Asta, deși părea că are continuu un ceas în cap. Se trezea tot timpul cu cîteva secunde înainte de alarme și putea să spună cu o eroare de maximum două minute cît era ceasul, indiferent de orice.
Știa îngrozitor de multe lucruri despre fizică și îi plăcea să discute detalii complicate pe care mă îndoiesc că vreodată altcineva care lua parte la discuții le pricepea. Citea tot felul de articole ștințifice și se relaxa rezolvînd probleme complicate din tot felul de culegeri.
Era în schimb bun la pat, așa că am stat cu el. Pînă cînd totul s-a dus dracului.
Mi-a lipsit în ziua aia. Fizic mi-a lipsit. Avea un corp un pic prea slab, dar tare atletic. L-am chemat la mine. Am rîs mult. Pe la începutul amiezei l-am cărat în pat. A fost fain, dar încet-încet am început să obosesc.
Și atunci s-a rupt ceva. Lumina s-a schimbat. A devenit cumva aproape solidă. Cumva nu mai era clar cine era cine între noi doi. Sunetele au început să dispară sau să se audă ca și cum ar fi existat un bruiaj. Am fost repetat bine și foarte bine și apoi am început să mă pierd.
L-am auzit spunînd ceva despre spectrul electromagnetic și despre cît de limitate sînt abilitățile noastre de a percepe realitatea. Apoi am fost cumva înapoi în apartament rîzînd ca proștii. Și apoi s-a făcut noapte și cumva m-am gîndit că era imposibil să fi trecut patru ore.
Și iarăși m-am pierdut în el. A fost întodeauna foarte bine cu el în pat, dar de data asta m-am speriat de cît de bine era. M-am auzit spunîndu-i dacă ar putea să explice mai bine despre frecvențele cîmpului electromagnetic și apoi m-am pierdut din nou. Creierul meu a intrat într un fel de colaps și capacitatea de a face diferența între vis și realitate s-a dus dracului. Apoi, lumina apusului de soare și zîmbetul lui strîmb, și din nou m am pierdut.
Știu că s-a oprit și a spus că e 3,10. A rîs. Am deschis telefonul și era 3,10. A rîs de mine. Am rîs și eu și pînă cînd am adormit, sînt sigură că am zîmbit ca o tută. Am dormit tun. M-am trezit speriată, gîndindu-mă că s-ar putea ca el să fi avut dreptate și că timpul nu e liniar. Poate e posibil să percepi timpul diferit.
Nu era acolo, dar miroseam a el. Ne-am mai văzut de două ori. A plecat pentru un interviu în străinătate.
Cîteva zile a fost greu să dorm și să mă gîndesc la altceva. Apoi m-am mai liniștit. Cam după un an mi-a fost bine și nu m-am mai gîndit la asta. El s-a mutat pe un alt continent și apoi pe altul. Am pierdut contactul.
Cumva, deși au trecut mai mult de opt ani, pot să-mi reamintesc toate astea ca și cum ar fi fost dimineața de după.
Încă am zile cînd îmi lipsește grozav. Vise în care îl simt aproape și am o nevoie aproape dureroasă să îl ating. Am avut cîteva relații foarte bune de atunci. Nimic, nici măcar pe aproape la fel de intens cum era cu el. Am avut momente în timp ce eram cu el cînd uram intensitatea lui. Cînd mă simțeam paralizată de ea. Era ceva extrem, la limita suportabilului. Avea mult prea multă energie și părea tot timpul că jonglează cu un milion de lucruri. Paradoxul era că mai toți prietenii mei îl percepeau rece, supercontrolat și un pic amenințător.
Cît timp am fost cu el mă gîndeam aproape non-stop la sex. A fost dureros să accept că am fost dependentă de el. Dar am fost.
