Discursul conspiraţionist
Termenii conspiraţionsim şi conspiraţionist nu au intrat încă în dicţionarele noastre generale, dar circulă destul de mult în spaţiul public („teoriile conspiraţioniste“, ziaruldeiasi.ro; „scenariul conspiraţionist“, gandul.info; „Conspiraționiștii sînt niște oameni speciali“, vice.com etc.) şi mai ales în studiile de specialitate: despre discursul conspiraţionist se scrie de mai bine de două decenii în Revista română de sociologie, Sfera politicii etc. Avînd corespondenţe şi modele în limbi de circulaţie internaţională (conspiracism şi conspiracist în engleză, conspirationnisme şi conspirationniste în franceză etc.), cei doi termeni sînt utili, pentru că nu se referă direct la conspiraţie (aşa cum o fac conspirator şi conspirativ), ci la teoriile conspiraţiei, la presupunerea obsesivă a unei conspiraţii în spatele oricărui eveniment. Cuvintele sînt aşadar utile pentru a descrie un tip de discurs manifestat cu insistenţă în societatea românească şi reflectat din abundenţă în mass-media şi în spaţiul virtual. Conspiraţionismul este exploatat intens de multe posturi de televiziune autodefinite ca „de ştiri“ pentru a umple ore de emisie cu discuţii nesfîrşite despre ipoteze, convingeri şi scenarii, pentru a crea sau a amplifica senzaţionalul. Exemplele de mai jos sînt reale, dar nu le-am mai indicat sursa exactă, pentru că majoritatea provin de la posturi de televiziune şi ziare online care nu merită prea multă publicitate.
Argumentul fundamental (şi prezentat ca imbatabil) al discursului conspiraţionist se bazează pe opoziţia dintre aparenţă şi esenţă: ceea ce vedem sau auzim este doar o aparenţă înşelătoare, adevărul (esenţa) fiind întotdeauna ascuns. Iar aparenţa este înşelătoare pentru că cineva are interes să ascundă adevărul. Deşi poate provoca anxietate, discursul conspiraţionist are şi avantaje, pentru că oferă satisfacţia superiorităţii: conspiraţionistul este cel care nu se lasă niciodată înşelat.
Discursul conspiraţiei presupune două entităţi colective în conflict: ei (grup nedefinit, restrîns numeric, deţinător al puterii şi al secretelor, neapărat malefic) şi noi (victimele, cei mulţi, în care se include conspiraţionistul). Agenţii răului – ăştia, „forţele oculte“, „păpuşarii“ – sînt puternici, dar pînă la urmă relativ uşor de demascat, pentru că subestimează inteligenţa publicului. Enunţul repetat în diverse variante, pentru a respinge orice informaţie neconvenabilă sau orice argument contrar, se bazează pe presupoziţia acestei inteligenţa pe nedrept ofensate: „Prea ne cred pe toţi proşti“; „Proşti ne mai cred ăştia“; „Ne iau de proşti“; „Ăștia chiar ne cred proști pe toți?“. Respingerea explicită şi vehementă a suspiciunii de prostie – „Noi nu sîntem proşti“ – se asociază cu suprimarea discursului celuilalt, decretat ca lipsit de orice credibilitate: „Mai lasă-ne, nene, că nu sîntem toti idioţi!“. Expresiile neîncrederii au o mare varietate de exprimare în limbajul colocvial: „Nu merge cu vrăjeli din astea“; „Nu ne mai aburiţi!“; „Să fim serioşi“ – şi în noile clişee jurnalistice: „Despre ce vorbim?“. Orice altă părere este „poveste“, „basm“, „o mare păcăleală“, interpretată ca agresiune – „încearcă să ne bage pe gît“ – şi ca jignire personală: „să nu mă ia pe mine cu…“. Nu e foarte clar dacă forţele oculte sînt sau nu inteligente: duşmanul care conspiră este văzut, alternativ, ca foarte eficient şi ca ridicol de vulnerabil („este o operaţiune gîndită «bine», dar executată prost“), grupul noi asumîndu-şi, în mod corespunzător, atît rolul de victimă, cît şi pe cel de erou salvator.
Discursul conspiraţionist nu acceptă coincidenţele şi aleatoriul: „Nu e întîmplător că…“; „Nu poate fi o simplă coincidenţă“; „Haosul ăsta din ultimele zile nu e o întîmplare, e foarte bine ghidat şi întreţinut“. Principala justificare pentru a nega orice soluţie simplă sau orice discurs contrar este invocarea lipsei de coerenţă şi a unor explicaţii mulţumitoare: „Sînt multe chestii care se bat cap în cap“; „Sînt multe semne de întrebare“; „E un mare semn de întrebare“. Teoria conspiraţiei, în schimb, oferă o coerenţă perfectă şi o explicaţie pentru orice.
Cuvintele-cheie care descriu stările de lucruri ca fiind rezultatul unor acţiuni malefice sînt lucrătură, făcătură, încrengătură, reţea. Individul singur nu e considerat capabil de acţiuni independente: este ghidat, teleghidat, învăţat, sfătuit. Agenţii răului sînt lăsaţi în umbră prin construcţii impersonale, care le amplifică puterea misterioasă: se vrea, se încearcă, se pregăteşte, se muşamalizează…
Susţinătorii teoriilor conspiraţiei au întotdeauna certitudini: „este evident“, „e clar“, „eu sînt convins că…“, „pentru mine e mai mult decît evident“. Discursul este adresat pe de o parte presupuşilor conspiratori (cu indignare şi exces de întrebări retorice), pe de altă parte celor încă needificaţi (cu milă şi superioritate): „Hai, măi oameni buni, cum puteţi fi atît de naivi?“.
Premisele unui astfel de discurs nu pot fi clintite de contraargumente: de vreme ce conspiraţionistul se consideră mai inteligent decît alţii, orice dovadă care nu îi convine este pur şi simplu etichetată ca încercare eşuată de manipulare. Paradoxal, în ciuda eforturilor de a construi explicaţii şi de a stabili legături complicate, discursul conspiraţionist dovedeşte lipsă de imaginaţie: totul se reduce la un scenariu elementar, în care motivaţiile umane sînt previzibile, iar diferenţele axiologice şi psihologice se anulează.
