Dincolo de costul și eficiența sancțiunilor internaționale
În anul 2014, ignorînd avertismentele primite ca urmare a invadării deghizate a Crimeii, Rusia a validat rezultatele referendumului din această regiune, a recunoscut declarația unilaterală de independență a unei așa-numite „republici Crimeea”, a luat act de aderarea acesteia la Federația Rusă și a început să sprijine mișcările separatiste din estul Ucrainei, responsabile probabil de distrugerea unui avion de pasageri Boeing 777. Ca urmare a acestor grave încălcări ale principiilor dreptului internațional, consacrate în Carta ONU, diferite entități internaționale (UE, Consiliul Europei, OECD, NATO, G7, BEI) și aproximativ 20 de state au recurs la o amplă gamă de sancțiuni, care nu au implicat folosirea forței armate, fie ele economice, diplomatice, sportive, culturale, procedurale sau privind circulația persoanelor, a mărfurilor ori a capitalurilor. Eficiența scăzută a sancțiunilor a fost cauzată de insuficientul potențial constrîngător, de inconsecvențele în aplicarea lor, de complicitatea cu Rusia, mai mult sau mai puțin ascunsă, a unor cercuri politice și a unor grupuri de interese din Occident, precum și de ajutorul, tacit sau declarat, dat acesteia de statele cu regimuri politice autoritare sau iliberale de pe diferite continente.
Rusia s-a simțit astfel încurajată să ignore sancțiunile și să încalce în continuare normele dreptului internațional, atitudine care a culminat în acest an cu agresiunea armată împotriva Ucrainei, la 24 februarie, după ce Vladimir Putin semnase, cu trei zile mai devreme, decretul prin care erau recunoscute ca state independente autoproclamatele republici Donețk și Lugansk, iar Camera superioară a Parlamentului ratificase, la 22 februarie, tratatele de prietenie și asistență mutuală dintre cele două așa-zise state și Rusia. Ca urmare a acestor fapte, și mai grave decît cele din 2014, au fost declanșate, cu mai mare rapiditate și cu mai multă fermitate, proceduri internaționale la nivel universal și la nivel european. La primul nivel, deși Consiliul de Securitate al ONU nu a putut lua măsuri directe, din cauza exercitării de către Rusia a dreptului de veto, totuși, Adunarea Generală, convocată prin procedura Acheson, a adoptat la 2 martie 2022 Rezoluția Agresiunea contra Ucrainei, prin care a calificat aceste fapte ca acte de agresiune, comise prin încălcarea de către Rusia a obligației prevăzute în art. 2, punctul 4 din Carta ONU: „Toți Membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei fie împotriva integrității teritoriale ori a independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”. Or cel mai important scop al Organizației constă în menținerea păcii și securității internaționale. Este adevărat că nu are forță constrîngătoare mențiunea din această rezoluție prin care Rusia a fost somată să revină asupra declarației de recunoaștere a celor două teritorii secesioniste ca state independente, să înceteze agresiunea împotriva Ucrainei și să se retragă din teritoriile ocupate. Totuși, prin această rezoluție este validat recursul la art. 51 din Cartă, în virtutea căruia Ucraina își poate exercita dreptul la legitimă apărare, iar alte state membre ale Organizației își pot exercita dreptul la legitimă apărare colectivă. Așadar, Rusia, prin folosirea dreptului de veto, a împiedicat Consiliul de Securitate să ia măsuri eficiente împotriva sa, dar nu și recunoașterea de către Adunarea Generală a legitimității internaționale a autoapărării Ucrainei prin forțe proprii și prin ajutorul acordat de alte state.
Tot la nivel universal, au început proceduri desfășurate de Curtea Internațională de Justiție, Curtea Penală Internațională și Consiliul Drepturilor Omului. La nivel regional, au fost activate OSCE, Consiliul Europei (Rusia a fost exclusă în final din această organizație, după ce i se suspendase mai întîi dreptul de reprezentare în Comitetul de Miniștri și în Adunarea Parlamentară), CtEDO și UE. Aceste organizații și mai multe state, în mod individual, au adoptat, în valuri succesive, sancțiuni care nu implică folosirea forței armate, în domenii variate: economic, diplomatic, sportiv, cultural, precum și în cel al circulației persoanelor, mărfurilor și capitalurilor.
Deocamdată, sancțiunile împotriva Rusiei nu au fost suficiente pentru a o descuraja. Dreptul de veto în Consiliul de Securitate și arsenalul nuclear sînt temeiul atitudinii sfidătoare de încălcare a principiilor dreptului internațional. Eficiența și, mai ales, costul suportat de cetățenii statelor care aplică aceste sancțiuni sînt criticate din perspective diferite, nu toate inocente. Desigur, creșterea eficienței sancțiunilor și controlul costurilor adiacente sînt deziderate complementare. În orice caz, nu există sancțiuni fără costuri, nici în ordinea internă, nici în cea internațională. Asigurarea efectivității normelor juridice presupune costuri mari, dar anomia internă și cea internațională ar implica chiar costul autodistrugerii. Dar dincolo de costul și eficiența sancțiunilor împotriva Rusiei există ceva mult mai important: prețul libertății. Pentru a putea plăti acest preț este nevoie de resurse materiale, de instituții naționale și de organizații internaționale de apărare a libertății, de capacități militare, de lideri politici cu viziune și pragmatism pe termen lung, de cetățeni care cred în valorile democrației constituționale, de renunțarea, cel puțin parțială, la comoditățile și tabieturile cotidiene, de rezistență într-o confruntare îndelungată, cu rezultat incert, care are ca miză supraviețuirea fără pierderea libertății.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
