...din copilărie

Copiii din Bucureşti nu se mai prea joacă astăzi pe afară, aşa cum o făceau cei din generaţia mea (he, he... pe vremea mea!). Ţin minte că seara eram înnebuniţi să ieşim în faţa blocului la o V-aţi ascunselea, care în limbajul nostru devenise Vaţa, şi apoi, mai simplu, Faţa. De altfel, pe melcul de cărămidă în interiorul căruia erau tomberoanele de gunoi era desenată cu albastru o faţă de copil, în locul în care "se punea" cel care trebuia să caute. Apoi, jucam leapşa pe ouate şi mai erau şi poarca, ţurca, ţară-ţară vrem ostaşi, flori fete sau băieţi, capace, cartoane, raţele şi vînătorii, hoţii şi vardiştii... Iarna, cînd era frig, ne adăposteam în scara cîte unui bloc şi uneori jucam baba oarba, pînă cînd, supăraţi de rîsete şi chirăieli, vecinii ieşeau să ne gonească. Erau cîţiva de-a dreptul temuţi şi, de multe ori, joaca noastră se transforma într-o hărţuială reciprocă. Ne plăcea să-i întărîtăm pe supărăcioşi. Uneori legam clanţa uşilor de la intrare, cu sfoară sau cu sîrmă, de caloriferul din holul blocului şi apoi sunam. Urmau totdeauna cîteva secunde de amuzament suprem, în care priveam hohotind şi urlînd, ca nişte descreieraţi, încercările lor disperate de a-şi deschide propria uşă. Niciodată nu ştiam cum se rezolvă problema asta pentru că nu aveam curajul să stăm pînă la capăt, la un moment dat ni se făcea frică şi fugeam. Odată însă, un asemenea individ tocmai venea acasă, în timp ce noi, crezînd că e înăuntru, ne chinuiam să-i legăm clanţa. Am încasat nişte palme pe care le ţin minte şi astăzi. O veşnică problemă era şi joaca în spaţiul verde din faţa blocului, care îi irita pe foarte mulţi. Ţipau la noi de pe la geamuri, ne ameninţau că ne spun părinţilor. Unul obişnuia să ne confişte mingile şi să bage foarfeca de grădină în ele, iar altul, care stătea la parter, a sărit odată peste balcon ţinînd în mînă o pompă de desfundat chiuvete, cu care de bună seamă voia să ne altoiască. Am alergat atunci îngroziţi mai bine de un kilometru, tot avînd impresia că nebunul era încă pe urmele noastre. Răzbunările însă ne erau pe măsură. Iarna, cînd zăream cîte un geam deschis la apartamentul cîte unui asemenea personaj, luam la ţintă deschizătura cu bulgări, care erau uneori murdari de pămînt. Cînd nu era zăpadă, descoperisem o altă metodă: găseam cîte o nuia flexibilă în vîrful căreia presam un bulgăre de pămînt. Foloseam nuiaua drept catapultă pentru a trimite bulgărele pe fereastra inamicului. Uneori reuşeam să nimerim chiar şi la etajul patru. Alteori, greşeam ţinta şi se întîmpla ca noroiul să se lipească pe geamul cîte unui nevinovat. "Nu-i nimic - ziceam noi - aşa-i trebuie dacă e vecin cu nemernicul ăla" (nu exista pe atunci expresia "pagube colaterale"). Cînd ne-am făcut mai mari, am înţeles că unii dintre oamenii ăia răi - Moşu, Tăietoru, Albu sau Baba de la parter - erau chiar mai dependenţi decît noi de aceste conflicte. Se întîmpla să apară cîte unul să ne caute pricină chiar cînd stăteam liniştiţi în părculeţul din spatele blocului, la poveşti. Mai ales pensionarii se pare că se plictiseau. Acum, în scările blocurilor nu mai sînt copii, ci tineri care nu se mai joacă, se droghează. Spaţiul verde din jurul blocurilor e înconjurat cu garduri noi, de care nu trec decît pisicile (atunci era sîrmă ghimpată, dar cu multe rupturi), iar copiii, cînd nu se joacă la calculator, au spaţii special amenajate în care să-şi consume energia. Şi n-am prea mai auzit de cineva care să îndrăznească să bată copilul altuia.