Dileme și decizii, erori și corecții

Există un timp al îndoielii. Există un timp al deciziei. Cum și cînd se transformă dilemele în decizii sînt întrebări care primesc răspunsuri diferite, în funcție de perspectivă. Politica este un cîmp al acțiunii supus unor severe constrîngeri temporale. În politică, amînarea sau refuzul deciziei are chiar semnificația unei decizii. Presiunea timpului nu ar trebui însă să împiedice oamenii politici să gîndească, să înțeleagă dilemele în care se află de cele mai multe ori, să folosească un set de criterii raționale pentru a evalua alternativele posibile, să identifice corect interesele prioritare, să dezbată și să dialogheze pentru a-și fundamenta solid opțiunile. Oricît de elaborat și de rafinat ar fi instrumentarul metodologic pentru întemeierea deciziilor, acesta trebuie să fie dublat de intuiție și clarviziune. Fără aceste calități, politicienii rămîn în zona mediocrității și a ineficienței, iar cele mai multe decizii luate de aceștia sînt doar un șir de erori.  Dacă totul s-ar reduce la fundamentarea rațională a deciziilor, epistemologii și logicienii ar fi cei mai mari oameni politici. Dar oricît de multe ar fi darurile cu care sînt înzestrați conducătorii politici, rămîn și ei mereu sub zodia erorii. Nu de puține ori, deciziile luate se dovedesc a fi eronate. Curajul de a recunoaște erorile săvîrșite și abilitatea de a le corecta rapid sînt poate cele mai importante calități care diferențiază oamenii politici. Nu este ușor să fie învinsă inerția erorilor. Această forță inerțială sporește dacă deciziile sînt luate în structurile de conducere ale partidelor politice. Inerția crește în mod proporțional cu amploarea acestor structuri. Deciziile luate la nivelul lor încorsetează acțiunile individuale și devin un obstacol care întîrzie corectarea erorilor. Eficiența instituțională a partidelor politice depinde de mecanismele și de procedurile interne pentru realizarea acestor corecții.

Criza politică începută în urmă cu peste două luni este un caz de școală pentru verificarea constatărilor de mai sus. Destrămarea coaliției de guvernare a fost cauzată de mai multe decizii eronate ale tuturor actorilor politici implicați (prim-ministru, președinte, ministrul Justiției, PNL și USR), iar criza politică a continuat, s-a acutizat și s-a cronicizat ca urmare a altor decizii eronate ale acelorași actori politici. Nu este aici locul nici pentru a analiza toate aceste decizii eronate și efectele lor foarte grave în contextul economic și sanitar în care ne aflăm, nici pentru a inventaria responsabilitățile. Asemenea analize, mai mult sau mai puțin pertinente, s-au făcut și se vor mai face în continuare. Este însă acum un bun prilej pentru a observa dacă oamenii politici au curajul de a-și recunoaște erorile și de a le corecta, dacă instituțiile care iau decizii eronate au mecanisme interne eficiente de schimbare a acestora în timp util și dacă uzanța dialogului și a compromisului este asimilată de către politicieni și partide.

Logica politică are, în această criză, trei reguli simple: este necesară o majoritate parlamentară pentru votarea Guvernului și a programului de guvernare; trebuie să existe compatibilitate între doctrinele și politicile publice ale partidelor care urmează să alcătuiască această majoritate; prim-ministrul este propus de partidul din coaliție care are cei mai mulți parlamentari. Pe aceste temeiuri, în urma ultimelor alegeri parlamentare, a fost format Guvernul susținut de alianța PNL – USR – UDMR, cu un prim-ministru propus de PNL. Logica politică a învins la sfîrșitul anului trecut tensiunile și resentimentele generate de campaniile electorale din anii 2019 și 2020. Aceeași logică politică a devenit însă neputincioasă atît în momentul declanșării crizei guvernamentale, cît și ulterior, timp de peste două luni, fiind învinsă de orgoliile personale și de partid, de sentimentele revanșarde și de nepăsarea față de victimele pandemiei și ale dificultăților economice. Protagoniștii crizei politice s-au dovedit incapabili să înțeleagă erorile săvîrșite, să le recunoască și să le corecteze. Luciditatea și curajul au fost înlocuite de o retorică găunoasă, cu accente de flașnetă uzată. Schimbarea de la o zi la alta a discursului cînd acuzator, cînd justificativ, asumarea unor poziții care erau repudiate cu cîteva ceasuri mai devreme și precaritatea argumentelor i-au decredibilizat pe actorii care au jucat în această piesă de teatru absurd. Mai grav este că ambele partide care au declanșat și au întreținut criza au fost lipsite de resorturi instituționale pentru fundamentarea deciziilor și pentru corectarea erorilor strategice și a celor tactice. Mai ales PNL a prezentat spectacolul trist al orbilor care se lasă călăuziți de un alt orb spre prăpastie. Dacă USR pare să-și fi găsit busola în ultimul moment, pledînd pentru refacerea coaliției cu PNL și UDMR, în acord cu logica politică, liberalii au continuat să propună soluții neverosimile sau în totală contradicție cu deciziile luate anterior, de natură să își dezamăgească alegătorii. Abandonarea nu numai a tonului, ci și a sensului discursului profesat față de PSD ani la rînd îi decredibilizează pe liberali. S-ar putea ca în momentul în care va fi publicat acest articol, criza politică să fie rezolvată, fie prin refacerea coaliției PNL – USR – UDMR, fie printr-o nouă coaliție PSD – PNL. În prima ipoteză, PNL ar avea timp să redevină credibil dacă guvernarea va fi eficientă și rezultatele vor deveni vizibile pentru cetățeni înainte de următoarele alegeri parlamentare. În a doua ipoteză, PNL va deveni un partid minor.

Dincolo de aceste erori politice, există totuși o minimă consolare. Oricît de greu ar fi pus la încercare, sistemul politic al democrației constituționale are mecanisme și proceduri care își dovedesc viabilitatea tocmai în momente de criză. Lipsa de logică a politicienilor și a partidelor politice este totuși amendată de regulile constituționale care guvernează raporturile dintre Parlament, Guvern și președinte. Pînă la urmă, aceste reguli conduc jucătorii către o soluție, mai bună sau mai rea, dar revizuibilă. Funcționarea acestor reguli este asigurată de instituții pe care politicienii și partidele nu le pot ignora în totalitate. Lentoarea cu care funcționează aceste reguli și instituții nu este un motiv pentru renunțarea la beneficiile lor. Critica acerbă la care a fost supusă democrația constituțională în perioada interbelică, urmată de o conflagrație mondială distrugătoare, de șase ani, și de un război rece, de peste patru decenii, s-a dovedit pînă la urmă lipsită de consistență. Chiar și în timp de război, fierbinte sau rece, deci de criză extremă, regimurile totalitare, lăudate pentru eficiența lor, dar dovedită mai ales cu numărul de crime comise, au fost învinse de regimurile de democrație constituțională. Dar să păstrăm proporțiile juste: criza politică dîmbovițeană nu este chiar un război mondial.

Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.