Despre brizbiz

Unde pot convieţui în pace, îmbrăţişaţi şi încremeniţi, îngeri, ghirlande, simboluri masonice, para- şi pseudo-masonice, lei, mulţi lei, fîntîna vieţii, izvorul vieţii, pomul vieţii, păuni, cocori, înaripate de tot felul, infernale sau divine, flăcări, ţurţuri, zîne, graţii, muze, Zeus cel atotputernic, muguri, spice, seceri, lauri, capitelurile toate şi chiar, în plus, Soarele Li luna, Ying şi Yang, stele, steme, anagrame, cariatide mai mult sau mai puţin dezbrăcate, diverse floricele cu stamine şi pistil, frunzuliţe cu peduncul, tot universul cel care este şi cel care nu este? 

În Bucureşti, desigur, în acel Bucureşti dezlănţuit, între jumătatea secolului al XIX-lea şi al Doilea Mare Război, capabil să asimileze într-un secol civilizaţii milenare şi spiritualităţi contrarii. Mai precis, pe casele ridicate în iureşul şi febra cursei spre modernitate.

Abia scăpaţi de greutatea caftanelor, de moda bizantină împovărătoare, greoaie în mişcări, bucureştenii devin zglobii sub uşoara apăsare a jobenului, scriind pe faţadele noilor case, pe cornişe, pe balcoane, în jurul ferestrelor şi al intrărilor, pe gardurile de fier fasonat, în fine, pe unde se vedea mai bine, mesaje despre ei şi despre identitatea lor total europeană. 

Grăbiţi, înlocuind dalta cu mulajul de ghips, au strîns şi au lipit pe case tot ce se putea, din antichitate pînă la Bauhaus, trecînd zburdalnici prin baroc şi rococo, dorind să arate lumii că sîntem mai aproape de Paris decît de Izmir. 

Evaziunea fiscală, corupţia, traseismul politic, nimic din ce cunoaştem azi în exces nu lipsea nici în acea perioadă, însă abundenţa şi o înţeleaptă gospodărire îndulceau toate acestea, aduceau un tonus şi o bună- dispoziţie atît de absentă în actualitate. Marile averi deveniseră de nemăsurat, dădeau pe alături de preaplin, petrolul curgea gîrlă, grîul însorea toată ţara, ţară întregită chiar în exces. E cunoscut cazul moşierului care a solicitat aprobare pentru a-şi polei casa cu cocoşei de aur, iar Ministerul Public i-a acordat-o, cu condiţia de a-i pune în dungă! 

Desigur, această specialitate bucureşteană, la porţile Orientului, dar întorcîndu-i spatele, poate părea un subiect superfluu, inutil, cireaşa de pe tort, tichia de mărgăritar, cîteodată chiar nuca în perete. Dar acest iureş decorativ, această învălmăşeală veselă şi ţanţoşă nu pot fi cuprinse în judecăţi şi aprecieri stricte şi încruntate. Nu încap în canoane, debordează! Să vrei să găseşti ordine, discurs coerent în acest domeniu e precum încercarea de a găsi ordine în haosul Tîrgului Obor sau de a explica arhitectura Casei Poporului. 

Uneori discrete, adesea semeţe, cîteodată chiar obraznice, aceste decoruri te obligă să-ţi aşezi privirea întîi pe ele, însoţind-o apoi spre casa-gazdă. Decise, în cazul clădirilor impunătoare, de oameni de artă, împodobirile sînt adesea cerute şi impuse de proprietar sau de consoarta acestuia, oameni călătoriţi prin străinătăţuri, de multe ori cu studii făcute prin capitalele Occidentului. Să nu uităm că aceste detalii decorative nu sînt doar apanajul clădirilor prestigioase, uneori prezenţa lor fiind invers proporţională cu dimensiunile şi cu rangul suportului. Adesea găsim asemenea încrustaţii pe scoarţa mai puţin nobilă a unor case modeste, marginale sau nu. 

Vecinătatea, atît de specifică Bucureştiului, între clădiri cu ştaif şi coşmelii păduchioase sau terenuri virane bătute de vînt, rezultatul unei dezvoltări rapide şi evident dezordonate a oraşului, a înlesnit schimburi organice neaşteptate, spori de arhitectură întinzîndu-se de pe clădirile falnice pe vecinele lor mai neînsemnate, aceste patologii artistice dezvoltîndu-se sănătos pe corpul mai fragil al unor investiţii firave.

Casele modeste dau uneori impresia că sînt pe dos. Pun pe afară ce nu au înăuntru, ca o punguţă cu bomboane întoarsă, scoţînd la lumina soarelui trei acadele lipicioase prinse de pereţii de hîrtie împotriva firii şi gata-gata să cadă la cea mai firavă emoţie a tencuielii. 

Această emigrare a sindromului decorativ depăşeşte tărîmul vieţii, trecînd în cel etern. Casa pentru cei vii, mormîntul pentru veşnicie! Este suficientă o plimbare pe aleile cimitirelor pentru a vedea consecvenţa cu care bucureşteanul înstărit îşi aduce „frumosul“ la îndemînă, pentru a-l putea admira pînă la

Aici, în faţa definitivului, împodobirea nu mai are limită, permiţînd mariaje, încuscriri de stiluri şi de simboluri neînchipuite de-a lungul existenţei, deşi majoritatea cavourilor, monumentelor funerare şi a crucilor nemăsurate sînt rodul unor comenzi şi realizări din timpul vieţii viitorului defunct. 

În ciuda exceselor, această inflorescenţă decorativă este plină de căldură, de magnetism uşor nostalgic şi de tristeţea neputinţei de a face la fel. Par mesaje trimise febril generaţilor viitoare, dintr-o intuiţie citadină neverosimilă, miraculoasă, bănuind invazia stearpă a arhitecturii staliniste şi ceauşiste. Predecesorii noştri par a-şi fi împodobit casele în grabă cu ce au avut la îndemînă, lăsîndu-ne moştenire semne despre tot ce au putut aduna înaintea epidemiei provocate de virusul devastator al comunismului. 

Un antidot lăsat în organismul viu al oraşului de care sîntem atît de puţin conştienţi. Trecem adesea adormiţi pe lîngă aceste bijuterii de familie, trezindu-ne doar cînd un anunţ „Cade tencuiala“ ne obligă să privim înduioşaţi cum se sfărîmă pe caldarîm un cap de zînă sau o aripă de înger. 

Victor Sălăgeanu este arhitect.