Dealuri

Locul pe unde mi-am petrecut prima parte a copilăriei era un orăşel între dealuri. Undeva, dincolo de rîul peste care trecea podul lui Rache (înalt, suspendat şi care se legăna periculos cînd păşeai pe el) era Piţigaia: dealul care mi se părea veşnic însorit şi vesel, poate şi din cauza numelui. Deşi era în mare parte împădurit, iar poienile erau mai degrabă rare, aveam impresia că lumina bătea sub un unghi care-l făcea luminos. Auzisem de la un geolog bătrîn că pe acolo creşte o iarbă albastră şi asta mă fascina. Era, cică, din cauza petrolului din subsol. Mai aflasem odată şi că pe acolo îşi făcuse bîrlog o ursoaică cu pui, care atacase un copil dintr-un sat din apropiere. Asta îmi provoca o oarecare spaimă atunci cînd mergeam pe acolo cu părinţii la picnic sau la cules de mure. Nu era însă ceva foarte serios, mai ales că povestea cu ursoaica nu era destul de exact situată în timp, iar bunica mea îmi spusese că se întîmplase mai demult şi că de atunci animalul fusese gonit sau omorît de un vînător... nu se ştia prea bine. Era pe acel deal şi un cătun părăsit, dar plin de soare. Oamenii plecaseră pur şi simplu pentru că nu mai aveau apă. Se întîmplase ceva cu fîntînile. Iar de-o parte şi de alta a drumului alb şi prăfuit care-l traversa, casele se năruiau, chircindu-se în tăcere, năpădite de vegetaţie. Satul se numea Piatra şi era pentru mine un loc fascinant. De fapt, mă atrăgea orice exista în acea parte din dreapta oraşului meu, cum stăteai cu faţa spre sud. Cu totul altfel stăteau lucrurile însă cu dealurile din stînga. Şi acolo erau păduri şi poieni. Numai că mi se păreau sumbre şi ascunzătoare de pericole întunecate. Verdele lor mi se părea tenebros şi plin de umbre rele. În desimea frunzişului intuiam adîncimi sinistre. Nici poienile nu aveau pentru mine nimic luminos. Mi se păreau prea înclinate, ca nişte rîpe de un verde închis, un fel de tobogane menite să conducă spre negrele păduri de mai jos. Uneori mi-era teamă chiar să privesc pe fereastră către acea parte. Aveau mai multe nume, dar generic li se spunea Voila. Despre acele dealuri nu auzisem poveşti cu urşi şi nu ştiam să aibă sate părăsite. Ba, dacă mergeai mai mult în acea direcţie, întîlneai locuri şi sate frumoase pe care le pictaseră Luchian şi Grigorescu. Pentru mine asta n-avea însă nici o relevanţă. Angoasele depăşeau orice argument cît de cît raţional şi orice mi s-ar fi spus de bine despre acele dealuri nu mă putea convinge. Era pe acolo şi un sanatoriu TBC pentru copii care mi se părea un fel de castel de vrăjitoare. Eram prea mic să ştiu atunci exact ce înseamnă TBC, dar denumirea îmi inspira un rău de-a dreptul îngrozitor. Ceva mai sus, exista şi un al doilea sanatoriu pentru oameni cu probleme psihice. Pe undeva prin apropierea lui, într-o plimbare (căreia n-am putut să mă opun şi nici să mă sustrag) cu nişte unchi şi mătuşi, cineva mi-a arătat spre pădure şi m-a întrebat: "Auzi cucul?". O fi fost desigur un cuc acolo, dar eu nu-l auzeam pentru că nu voiam şi nici măcar nu îndrăzneam să mă uit în direcţia frunzişului foşnitor. Urechile îmi vuiau de frică, iar cîntecul cucului nu mai avea loc în ele. Pădurea aceea înclinată mă înfiora. Era şi pe acolo un rîu, dacă treceai de dealuri. Nu semăna însă cu cel pe care-l traversai pe podul lui Rache. Îi zărisem odată apa repede şi întunecată, printr-o deschidere a frunzişului, într-un fel de rîpă. Uneori, noaptea visam acele locuri din stînga. Rîul se transforma atunci într-o mare care umplea văile dintre dealuri, iar eu înotam printre ele. Deşi aparent nu era nimic urît în acel vis, nu era cu monştri ori cu alte complicaţii, de fiecare dată cînd îl aveam, transpiram şi mă trezeam speriat. Era, de fapt, un coşmar al copilăriei. Presupun că mulţi dintre noi avem în adîncurile minţii părţi deschise, bune, luminoase, solare, aşa cum era Piţigaia mea, şi părţi mai întunecate, lunare şi care ne sperie, aşa cum era pentru mine Voila. Sau poate mai simplu: sînt lucruri care ne plac şi lucruri care nu ne plac.