De Brevitate Vitae
Am fost eu la Gaudeamus, cum ar spune Vice, ca să nu mai trebuiască să mergi tu. Dar tu te ai încăpățînat să mergi, fapt pentru care eu m-am împiedicat de tine. Ceea ce, de data aceasta, nu e neapărat rău. Sau e rău, dar numai în privința acestui aspect, formal. Însă, pentru că el, mai ales cel care stă în provincie, nu a fost, m-am gîndit să-i spun eu, în cîteva cuvinte, ce și cum. Mai ales dacă e profesor, mai ales dacă e de română și mai ales dacă are chef de nițică bîrfă. El nu și-a permis să meargă, pentru că drumul și cazarea pe o noapte, să zicem, l-ar fi costat, cu totul, măcar vreo 500 de lei, caz în care reducerea de 30% pe care o aplică îndeobște editurile la tîrg n-ar fi fost o afacere. Dar și el ar fi vrut, poate, să se calce în picioare cu tine și cu mine sau să privească, ochi în ochi, cîte un critic literar sau scriitor viu.
Am fost, rupîndu-mi de la gură eu în locul lui, tocmai din Cluj-Napoca, dar, trebuie să recunosc, mînat și de viermele vanității, pentru că se lansau acolo două antologii, Selfie, respectiv Mică istorie a unui secol mare, în care aveam și eu texte. Și pentru că m a mînat vanitatea, dar tot a însemnat că mi rup și de la gură, am încercat să valorific timpul la maximum. Am ajuns în Capitală sîmbătă pe la ora 15, m-am cazat într-o cameră fix de lîngă Giulești, în care erau canapele și pleduri de catifea maro, știi genul, apoi am fugit la Romexpo. De fapt, n-am fugit, ci am luat un taxi, care s-a tîrît la un moment dat printr-un trafic atît de dens, încît am apucat să aflu că șoferul, de fapt, nu era decît suplinitorul titularei volanului, care e soția lui, dar care a rămas acasă, pentru că au primit de la țară niște mere, iar ea le pune dulceață pe iarnă, în vreme ce el o suplinește. Dar să nu ne îndepărtăm cu povestea. Am coborît mai repede, că n avea rost să mă tîrăsc și eu cu el, am luat în piept aerul rece și am ajuns, în cele din urmă, la intrare. Unde m-am întîlnit cu amicul meu Mao. Am intrat și primul lucru care m-a izbit, te-a izbit și pe tine și l-ar fi izbit și pe el, profesorul din provincie, dacă ar fi venit, a fost standul circular al Primăriei, care, firește, se numea „România Centenar“ și ocupa prim planul. Adică o zonă rechiziționată, în care cei 100 de ani de istorie, cărora le era dedicat, au fost sechestrați. Dovadă: gratiile puse împrejurul lui. Editurile mari și mijlocii și mici au fost înghesuite în jur, iar în cercul acesta al secolului aveau să să întîmple evenimente însemnate, strict legate de istoricul nostru secol. Eu n-am apucat să văd nici unul, a fost mereu gol cînd m-am uitat spre el, poate nu m-am uitat cînd sau cum trebuia.
În fine, a trecut prima lansare, cea de sîmbătă, iar seara ne-am bețivit decent vreo cîțiva scriitori, librari și editori, am bîrfit, firește, pe alți X, Y și Z confrați, am decis cum vom scrie un roman memorabil (în grup) și-apoi ne-am culcat pe la canapelele noastre cu catifea fiecare. Cum poate ai făcut și tu.
Iar îmi zic să nu mă abat prea tare. Cum bine știi, eu nu-s critic literar, nici cine știe ce scriitor, mai mult unul pentru copii și nici în zona asta prea prolific. Așa că mă gîndesc că n-am fost acolo în primul rînd în calitate de scriitor, cît mai degrabă de cititor, deși, cum îți spuneam, viermele vanității lucrează și Mao chiar mi-a zis: băi, ai ajuns vedetă, scrii, publici etc. I-am răspuns că nu mă compar cu el, oricum, fapt total adevărat. Dar dacă tot eram acolo, m-am gîndit să fiu oleacă și în calitate de profesor. Ceea ce, probabil, sînt cel mai mult, pe locul doi sînt cititor și pe trei, doar, scriitor. De literatură pentru copii, că de literatură serioasă sînt, probabil, pe locul cinci. Pe locul patru te las pe tine să ghicești ce sînt. În fine, ce voiam să zic apropo de rangul meu de profesor. Că m-am uitat așa, și cu ochi de domnișoara Cucu. Dar nu mi a prea ieșit, pentru că la destinație aveam privire de Miroiu. În toată îmbulzeala aia, am văzut o chestie care mi-a plăcut. Mi au plăcut și altele, cîteva toalete și o grămadă de cărți, cîțiva amici și prieteni etc. (ghicește tu ce intră aici, în acest etc.). Dar zic ce mi-a plăcut bașca și îl interesează pe el, profesorul care nu a ajuns la tîrg. Mi-a plăcut că am văzut o grămadă de copii faini, mulți veniți cu profesorii lor. Genul ăla de public deloc snob, care vine cu ochii mari și cu sfială să se uite la noi, ăștia cu ifose și cu aere de scriitori, care mai de care mai importanți. La ăștia care între noi ne privim mai mult sau mai puțin de sus unii pe alții, care ne adunăm în bisericuțe și nu știm care sîntem mai deștepți, mai interesanți, mai purtători de aripi. Copii cu profesori sau cu părinți, cu ochii mari, privind la fel de fascinați și la interesanții ăia care scriu chestii grele, și la amărîții ăia care se lipesc de vreun textuleț în vreo antologie. Bine, cred că n-au ajuns ei, totuși, la ultimul cerc (pentru că, să le spun profesorilor care n-au fost în viața lor la tîrg, acesta e ca o farfurie zburătoare, în care etajele se așază concentric pe inele aflate și ele în gradație ascendentă, ca superioritățile), deci n-au ajuns chiar acolo unde sînt ezoterismele și pensionarii naționaliști. Nu știu cum s-ar fi uitat acolo, cu ce fel de ochi. Dar mi-au rămas în minte, de astăzi, din ultima zi de tîrg, două imagini. Clasa de elevi militari, în uniformele lor impecabile, plim-bîndu-se pe la standuri în pîlcuri, mai mult băieți, dar și cîte o fată printre ei. Și-apoi, un puștiulică, așa, cam cît să ajungă puțin deasupra meselor cu cărți, care avea în brațe cinci volume groase, pe care le purta ca pe niște butuci ce erau, ultime apariții din seria Harry Potter.
Am zis bogdaproste și m-am ușchit, cu plasele pline de cărți, să-l întîlnesc pe Mao, că trebuia să ajungem la mama lui să mîncăm, apoi eu urma să pornesc spre Cluj, drum lung, de condus mașina. Ne-am amuzat amîndoi de ea, avea un teanc de cărți pe masă, asta scrie prost, nu-mi place, asta îmi place mai mult, asta e frumoasă, dar ce folos, ăsta nu-mi place, că nu e destul de dus cu pluta, mie ăia îmi plac. La fel de vitală ca întotdeauna, marea poetă Angela Marinescu m-a binedispus. Zice, la final: nu mai merg niciodată la tîrg, teribil mă obosește. Și-am înțeles-o perfect, cum cred că și tu o înțelegi. Cu toate acestea, mă gîndesc la copiii și la tinerii ăia, cu profesorii și profesoarele lor. Tîrgul și cărțile sînt pentru ei, nu pentru vanitățile noastre. Așa că am decis să las aici, pentru el, proful de română din provincie, care nu a fost la tîrg, privirile lor și teancul de cărți din brațele puștiului, care parcă spuneau: Gaudeamus igitur!
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
