Dar dacă ar fi fost doar Heine…
Prin anul 2009, un scandal lovea ca un seism învățămîntul românesc, mai precis examenele naționale. La Evaluarea națională, subiectul de la limba și literatura română conținea o eroare. Impardonabilă s-a spus. Într-un fragment de text-suport, din „Triumful talentului“, binecunoscuta schiță a lui Caragiale, în două poziții se schimbaseră identitățile personajelor: în loc de Ghiță Nițescu apărea Niță Ghițescu. Da, taman ca-n schiță, părea că realitatea ține o oglindă în fața ficțiunii. De fapt, confuzia respectivă, datorată nu neatenției celui care a redactat subiectul pentru examen, o generase ediția de Momente de la Editura „Ion Creangă“ și, cu adevărat, nu afecta deloc rezolvarea subiectului de către elevi. Efectul însă a fost că directorul CNEE a fost demis împreună cu omul care concepuse subiectul, consilierul care răspundea de limba și literatura română. Directorul CNEE s-a întors pe funcție după puțină vreme, nu însă și respectivul consilier. Mihail Stan, căci despre el este vorba, trecut între timp la cele veșnice, a fost un profesionist desăvîrșit. A avut un moment de încredere, în care nu a mai verificat textul și într-o ediție critică, deși de multe ori ne vorbise nouă, profesorilor, despre această necesitate. De la el am învățat evaluare mulți, mulți profesori, într-o formă curată, riguroasă, competentă. Cine l-a întîlnit sau a lucrat cu el știe despre ce vorbesc!
Acum, la simularea examenelor națio-na-le, la clasa a VIII-a a apărut cea mai ridicolă eroare posibilă. O poezie a lui Heine, tradusă de Șt. O. Iosif, dată drept creația lui. Nimic mai jenant. Decît, poate, comunicatul CNEE care apoi încerca să explice faptul că această eroare nu a afectat rezolvarea subiectului. Nu e de discutat dacă a afectat sau nu calitatea subiectului, ci faptul că, românește spus, dăm dracului ideea de acuratețe, de proprietate, de etică a citării. Comunicatul, de altfel, avea destule probleme el însuși, dintre care se detașa lejer o virgulă aruncată total aiurea în secvența „avînd în vedere faptul că, în structura…“ și cu o ruptură de logică în secvența „itemii nici în acest caz, nici la examenul din iunie, nu solicită informații … sau orice altă cerință“. Două perle, așadar, prima a atribuirii halucinante a textului unui autor traducătorului său, alta a redactării unui comunicat într-un limbaj de lemn scîrțîitor și cu cîteva greșeli de punctuație și de exprimare. Ați auzit de vreo demisie, de vreo demitere?
Acuma, să vă spun o anecdotă. Nici nu știu de unde s-a născut ea, dacă o avea vreun sîmbure de adevăr ascuns prin vreo istorie literară. Se zice însă că Eminescu, aflat la Viena, a primit suma lunară de la Maiorescu pentru cele trebuincioase. Dar la cîteva zile se întîlnește cu un amic, iar acesta îl întreabă mirat, văzîndu-l la fel de jerpelit ca în urmă cu ceva vreme, dacă nu a primit banii. Eminescu îi răspunde, arătîndu-i două cărți: ba da, uite, mi-am luat nu numai haine (Heine), ci și ghete (Goethe). Unde-i șpilul? Păi, nici n-ar fi fost așa mare scofală, am putea zice, dacă doar problema confuziei traducătorului cu autorul s-ar fi ridicat. Însă nu a fost doar Heine, a fost și Goethe, cum s ar zice, tras pe sfoară.
Textul ales pentru clasa a VII-a, un fragment de basm, a fost prost decupat. Incredibil de prost. Lăsînd o ruptură de sens care nu putea fi acoperită de un rezumat onest, solicitat de una dintre cerințe. Între momentul în care craiul e întristat și momentul în care fata cea mică îi cere să-i permită și ei să încerce, lipsesc încercările celorlalte fete, dar se face referire la ele într-o replică a tatălui. Pe scurt, rezumat afectat de un decupaj prost. Dar, mai departe, problema majoră la clasa a VII-a a fost conceperea subiectului și a baremului pentru rezumat. În barem se cereau ideile principale, care alcătuiesc de fapt planul simplu de idei, rezultînd că acesta ar trebui cumva redactat separat de rezumat. De asemenea, reperele pentru rezumat nu vizau excesul de detalii nesemnificative, referință obligatorie pentru redactarea rezumatului. Tot la clasa a VII-a, o mare problemă a reprezentat-o formularea subiectului care viza redactarea unui text narativ. Se menționa că întîmplarea relatată trebuie să fie din cadrul unui atelier organizat în școală. Cerința e neclară, fiindcă noțiunea de atelier nu e limpede, avînd sensul din engleză, dar majoritatea știu sensul din franceză, așa că mulți elevi s-au gîndit la un loc de lucru.
Nici la clasa a VIII-a lucrurile nu stau mai bine, dincolo de încurcătura cu Heine. La fonetică s-a dat despărțire în silabe a unor cuvinte, adică nivel de clasele primare și fără nici o legătură cu ceea ce se face în gimnaziu. La familia lexicală în barem se dau doar derivate, deși în familie intră și compuse, și cuvinte obținute prin conversiune, ceea ce creează o imagine greșită asupra noțiunii. Culmea ciudățeniei este exercițiul care solicită să se explice utilizarea adverbului iară din ultimul vers, la care în barem se aștepta să se răspundă că subliniază retrăirea unui sentiment sau, și mai năucitor, relația dintre renașterea naturii și primenirea sufletului, respectiv afirmații stupide precum faptul că ajută la formarea rimei sau la respectarea măsurii. Dar mai grav, culmea erorii, nu doar a ciudățeniei, cum ar veni cireașa de pe tort – solicitarea unui concept care nu există în programa școlară. Unul dintre exerciții viza conjugarea verbelor, iar noțiunea de conjugare e absentă din programa școlară în vigoare. Desigur, majoritatea profesorilor o fac la clasă. Dar ce rigoare a conceperii unui subiect e aceea în care nu se respectă conformitatea cu programa școlară? Cam aceeași cu respectarea rigorii privind acuratețea citării. Căci, la final, la noi e posibil orice și, vorba ceea, ce mare lucru, atîta scandal pentru nimic. Închei dedicînd acest text omului și profesionistului Mihail Stan, sancționat drastic, de la care eu personal am învățat cum să nu fac astfel de erori atunci cînd concep un subiect.
Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.
