Cureaua
În zilele dinaintea Sărbătorilor m-am nimerit şi eu în nebunia magazinelor, încercînd să cumpăr o simplă curea de pantaloni. Trecem printr-o epocă în care, slavă Domnului, se găsesc de toate şi, evident, mi-am zis că prin mulţimea mărfurilor din magazine nu o fi greu de găsit o curea neagră potrivit de lată, cu o cataramă la fel de potrivită, numai bună de purtat la un costum cît se poate de obişnuit. La primul magazin mi-a fost dat însă să găsesc doar curele maro. După ce a invocat nişte întortocheate motive de marketing, vînzătoarea mi-a spus că urmau să primească şi negre "cît de curînd". Pînă atunci, dumneaei, vînzătoarea, m-a invitat, mai în glumă, mai în serios, să-mi cumpăr un costum maro, tot de la ea din magazin, pe care să-l asortez cu o curea maro pe care, în aceste condiţii, mi-ar fi oferit-o gratis. Poate aş fi acceptat dacă nu mi-ar fi trecut prin minte că mai era nevoie şi de nişte pantofi maro şi evident... de un alt palton. În vitrina unui al doilea magazin, am zărit exact ce mi-ar fi trebuit. Înăuntru însă, uitîndu-mă mai atent, am constatat că deşi cureaua era neagră, avea o gaică maro. Am întrebat de ce o asemenea combinaţie şi mi s-a răspuns că "aşa-i mai şic". În altă prăvălie, o altă surpriză: preţul curelelor varia între două milioane şi jumătate şi patru milioane. Ştiu deja teoria: plăteşti firma, plăteşti designerul, plăteşti materialul. Nu era însă nici măcar piele de crocodil. Nici eu nu eram papagal. Dar nici cu Elvis Presley nu-mi doream să semăn, astfel încît să accept o cataramă de vreo zece centimetri, aşa cum am văzut în următorul magazin. Nici cu Metallica nu mă împac atît de tare încît să mă mîndresc cu o cataramă neagră ovală cu un cap de mort argintiu şi două oase în relief. Complicată lume! În sfîrşit, am găsit şi locul pe care începusem deja să-l visez, un colţ de magazin cu vergele pe care erau înşirate zeci de curele, de toate felurile şi toate mărimile. Aveau şi negre şi imediat m-am gîndit că nu va mai trebui să-mi cumpăr un alt costum, alţi pantofi şi alt palton, toate maro. Prima pe care am pus mîna era totuşi prea scurtă. Mi-ar fi trebuit o intensă cură de slăbire. A doua, destul de lungă, mă forţa, pentru a ajunge numai şi la prima gaură, să mă pun în mod serios pe mîncat. Mi-am amintit atunci că pe vremuri se făceau găuri suplimentare la curele... cu sula. Minunatul instrument cizmăresc, cu mîner de lemn, care se mai folosea şi la racordarea rachetelor de tenis, pe vremea, nu foarte îndepărtată, cînd acestea erau de lemn, iar racordajele se făceau încă din maţe de peşte. În timpul comunismului nu era chiar aşa grav să ai curea cu găuri suplimentare făcute cu sula. Acum n-ar mai fi prea cool. Pe de altă parte, găurile sînt astăzi "executate" cu maşini automate speciale care le dau contur, iar sula nu poate "performa" la fel. Dar se pare că dacă totuşi trebuie să umblăm prin prea multe magazine pentru un asemenea fleac şi dacă, pînă la urmă, nu ne găsim o curea pe măsură, nouă, bărbaţilor, nu ne rămîn decît două variante: emigrăm sau punem iarăşi mîna pe sulă.
