Cum să vînd, frate, casa de la ţară?
Acum nouă ani am avut un prim loc de muncă într-o bancă. Era o modă să-ți iei un credit, mai ales înainte de criză. Toți colegii aveau credit, era cumva deontologic să accesezi produse bancare (credite) dacă munceai în bancă, mai ales că te bucurai de condițiile preferențiale de angajat. Cînd o colegă a obținut un credit de mai multe zeci de mii de euro pentru a-și cumpăra un Audi A4 ipotecîndu-și apartamentul, am zis: „Pînă aici! Nu sînt deontologic fără credit și am să-mi iau unul ca să cumpăr ceva semnificativ, ceva care să rămînă în timp“. Era și un astfel de moment al vieții mele, în care aveam nevoie de un proiect, ceva care să mă țină-n priză pentru următorii ani, ceva care să dea un sens (relativ) modestelor mele venituri de atunci, cu care habar n-aveam ce să fac.
Am cumpărat o casă la țară, undeva aproape de București. Tencuiala de pe pereții casei stătea să cadă la interior, buruienile începuseră să triumfe peste vița care se chinuia să se agațe de parii băgați în pămînt acum multă vreme, un gard de sîrmă subțire împrejmuia casa, iar găinile vecinului erau toate la mine-n curte, și la fel și cîinii, care nu se sinchiseau de gard sau de prezența mea. N-aveam apă, gaze nu erau trase n sat, în camere erau sobe, dar n-aveam lemne și nu eram branșat la lumină. Nu cunoșteam vecinul din dreapta sau pe cel din stînga cînd am făcut achiziția, știam însă că va fi mult de muncă pînă avea să devină casa de vacanță la care visam, escapada perfectă din nebunia greoaie a Capitalei. Dar locul te alege întotdeauna, iar eu m-am supus forței locului cu un dram de teamă, multă nebunie și entuziasm pe măsură. Eram proprietar al unei case-n România rurală, fără a avea vreo rădăcină genealogică în locul în care cumpărasem. Oamenii s-au arătat binevoitori să-mi împărtășească de la început „vocea satului“: cine-i ăla și cine-i celălalt, cu cine se-nțelege și cu cine nu, care e tendința de afiliere politică a zonei (că la sat și asta vine odată cu casa!), cu cine pot să realizez diverse lucrări de restaurare, de la tencuială la montat rigips, tras șapă și schimbat acoperișul. Toate domeniile de interes erau „peste gard“, cum s-ar zice, și era (din nou) deontologic să lucrezi cu oamenii din partea locului. Mai ales că, trecîndu-ți pragul casei, îi cunoșteai și te cunoșteau. Aveam să constat că transparența este cea mai rapidă cale de a fi acceptat, mai ales cînd ai o curte goală și o casă și mai goală. Devenisem angajatorul vecinilor mei, dar fiind pui de ardelean, trăgeam cot la cot cu ei (și la fel și maică-mea). În apartamentul din București rar băteam un cui sau schimbam un bec, că asta-i viața la oraș. Dacă ai nevoie de chestii d-astea, dai din taste pe Internet și apare unul sau altul mai priceput; bani să ai! Am descoperit că-mi place să mă mozolesc, tencuiam după două săptămîni de parcă serveam cu abilitate de mare jucător de ping-pong, am pus gresie eu cu maică-mea, inegal și puțin cîș, dar cin’ se uită?! Îmi aduc aminte că plecam cu maică-mea dis-de-dimineață ca să trebăluim prin curte și mîncam parizer cu ardei capia cumpărat de pe drum și franzelă caldă, stînd pe treptele din fața ușii principale a casei, și asta după o zi întreagă de „robotit“ ca să scoatem curtea la liman. N-aveam un plan, nu știam noi despre construcții, vecinii se pricepeau mult mai puțin decît ne declaraseră, dar noi eram hotărîți să progresăm în fiecare an cu ceva, stima noastră de sine stătea în reușita micului nostru proiect. Anii au trecut și ne-am branșat la lumină, curtea devenea din ce în ce mai luminoasă, am schimbat gardul cu unul mai înalt din lemn, am tăiat cîțiva copaci bătrîni și uscați din curte și astfel am făcut rost de lemne. Nu spun că am fost acceptați din prima în sat, lucrurile astea se întîmplă în timp, pe măsură ce omul te cunoaște, pe măsură ce faci cîte ceva pentru el, îl ajuți cu ceva, iar el înțelege că primește sau poate primi ceva și de la tine. Terenul pe care-l cumpărasem era gol de ceva vreme, vecinul din dreapta și cel din stînga se obișnuiseră să arunce gunoaie peste gard, la noi în curte. Strîngeam, fără a le spune ceva, fără a le bate obrazul. Cu timpul, și vechile lor deprinderi aveau să se schimbe, cumva, într-un mod natural, încetînd genul ăsta de practici. Vecinul cu găinile ne aducea la sfîrșitul zilei 10-12 ouă proaspete (că doar din curtea noastră se făcea rodul) și o ajuta pe mama cu cositul, adresîndu-i se galant: „Băi, doamnă, mai faceți o pauză!“
Sînt nouă ani de atunci. Am progresat în fiecare an cu ceva și ăsta a fost scopul: să știm că nu am stat pe loc, să avem o dimensiune a perseverenței, a timpului care trece, o anume perspectivă a ceea ce aveam să facem în viitor. Gardul din lemn a fost schimbat, acoperișul la fel, la interior rigipsul e pus la boloboc, am schimbat ușile și geamurile, am construit singur un grătar cărămidă cu cărămidă, avem apă-n casă. Copiii vecinilor, care erau micuți acum niște ani și jucau mingea-n uliță, acum sînt mari și care nu-i plecat în Anglia sau Spania e la muncă-n București. M-am certat cu majoritatea vecinilor și m-am împăcat, am lemne pentru foc dacă am chef să merg iarna, iar mîncarea gătită cu răbdare, la foc de lemne sau la ceaun, îmi face apa-n gură în timp ce închei fraza.
Unele lucruri nu se schimbă (iar asta nu-i neapărat rău): cîinii vecinului sînt tot la mine-n curte, speculînd breșe încă nedeslușite, găinile-și trimit puii să ciugulească prin iarba deasă, o pereche de vulturi relaxați iscodesc în zbor rotat ce se petrece (că-mi vine să-l citez pe Lucian Blaga), gaze tot nu sînt, iar noi stăm și-acum pe treptele din fața ușii principale, contemplînd anii ce-au fost și ziua de mîine. Recent, am început să discutăm despre posibilitatea de a vinde casa de la țară. „Hai, că facem poze frumoase, fixăm un preț și o dăm!“, spuneam noi. Ce simplu! Facem poze, fixăm un preț și o dăm, de parcă numai casa o dăm, nu și anii. Dar ca să revin la oraș, ideea articolului mi-a venit la un concert al unei trupe care îmbină, într-un mod foarte actual, folclorul românesc cu un sound de gen hip-hop tribal, respectiv Subcarpați. În timpul concertului, ascultînd triluri de fluier, m-am trezit exclamînd cu ochii n lacrimi: „Cum să vînd, frate, casa de la țară?!“ Acum, cînd mă gîndesc, sînt născut la oraș, dar mă regăsesc mai degrabă în România rurală, pentru că realitatea satului, așa cum o văd acolo unde am o casă, e încă forma brută, aproape de autentic și neșlefuită a unui stil de viață liniștit. Așa cum mă sfătuia o femeie bătrînă care privea fără țintă ulița peste care se lasa răcoarea serii: „Orașu-i încă departe de noi, băiete, și așa trebuie să rămînă!“
Foto: adevarul.ro
