Cu legea rece

Era septembrie, trecuse vara, cu huzurul săptămînilor la mare pe bani puțini, la cort, și era timpul să mă gîndesc ce e de făcut. 1996, tata, facultatea-i gata, și încă nu prea aveam vreun gînd. Am urcat lejer scările inspectoratului școlar, am intrat pe un coridor, am căutat ușa pe care scria Limba și literatura română, cioc-cioc, intră, și am intrat. De cealaltă parte a încăperii, cu spatele la mine, o doamnă se juca la calculator Solitaire. Mă opresc în prag, aștept, după o vreme se ridică, se întoarce spre mine și cu pas puțin șchiopătat se apropie, mă scrutează cu privirea, trece în spatele biroului din dreapta mea și mă întreabă ce doresc. Zic săr’ mîna, mă cheamă XY, am terminat facultatea în vară, acum mă gîndeam să lucrez ceva. Domnișoara N., cum îi plăcea să i se spună, dar care era o adevărată doamnă a învățămîntului românesc, s-a uitat peste ochelari lung la mine și a zis: dom’le, știi să cînți? Nedumerit oarecum, dar fără să comentez, am răspuns da, am opt ani de școală de muzică la activ, am studiat pian. Am un post la Luna de Sus, dar nu are decît 14 ore de română, mai trebuie să iei patru de muzică, pentru a fi complet. Te duci? Mă duc, zic. Și-așa am ajuns să am primul meu job, profesor suplinitor de limba și literatura română și muzică. Cred că a fost unul dintre cei mai frumoși ani. M-am simțit excelent în acea comunitate, în care mai mult de jumătate dintre elevi erau maghiari, unde mergeam de primăvara pînă la vacanță cu bicicleta împrumutată de la colegul de mate, localnic, și unde mi-am făcut primul teanc de planuri de lecții. Din primul salariu, cu încă pe atîția bani primiți de la ai mei, mi-am luat un televizor second hand, color, pe care l-am instalat în camera mea. Aș fi rămas, probabil, mult și bine acolo, dacă nu aș fi fost suplinitor și nu-mi expira în toamnă contractul. Așa că în vară m-am dus la concurs și am prins un post de titular în Cluj-Napoca.

Dar care e pontul? Învățămîntul rural românesc suferă de lipsă de personal dedicat, implicat și valoros. În nenumărate cazuri, profesorii trec prin astfel de posturi doar pasager, suplinitori fiind mulți. Sistemul nu-i fidelizează destul, deși au fost făcute, de-a lungul timpului, unele încercări, mai mult sau mai puțin atractive. A fost mai întîi stabilită norma plății navetei din localitatea de domiciliu, apoi s-a dat spor de mediu rural celor care predau la țară, fie localnici, fie navetiști, spor care merge, în funcție de clasificarea ca zonă izolată, pînă la 20%, sau chiar pînă la 80%, pentru cei care au prins prima variantă a legii. De asemenea, există sporuri care se acordă pentru predarea simultană la două, trei sau patru clase. În același efort de redresare a învățămîntului din mediul rural, recent, domnul ministru Valentin Popa a lansat cu o sugestie – rămasă pînă una-alta în suspensie – la care voi mai reveni, de trimitere a profesorilor din urban să predea un număr de ore în școlile din rural.

O astfel de măsură părea a fi și art. 253 din Legea învățămîntului/2011, cu modificările ulterioare. Despre ce este vorba? Despre posibilitatea de a te titulariza într-o unitate școlară prin acceptul consiliului de administrație. Cu alte cuvinte, fără concurs și repartizare în ședință publică. Mai precis, spus cît mai simplificat, ai dat într-un an concurs, dar nu ai prins post de titular, ci doar de suplinitor. Te-ai dus la post un an, apoi postul respectiv, pe care funcționezi, se vacantează, adică devine liber de tot și, teoretic, ar trebui să iasă la concurs. Dar, pentru că tu ai lucrat acolo un an deja și pentru că unitatea școlară te place, te titularizează pe tine, iar postul nu mai iese la concurs. Inițial, textul legii făcea referire doar la profesorii care au dat concurs în ultimii trei ani dinaintea intrării legii în vigoare. Apoi, prin modificări ulterioare, posibilitatea acestei formule de titularizare s-a extins pînă în ziua de azi.

Bun, măsura părea interesantă pentru mediul rural. Părea o formă de încurajare a stabilității personalului didactic în mediile în care oamenii se duc mai greu și rămîn mai puțin. Pentru că – și la această problemă voi mai reveni, ca și la cea a învățămîntului rural în genere – majoritatea profesorilor intrați în sistem în ultimii mai bine de zece ani sînt năuciți an de an de povara concursului pentru post. Să dai în fiecare an concurs, mutîndu-te din școală în școală, devine la un moment dat extrem de împovărător, de epuizant. Dacă prinzi un post de titular, chiar și în rural, îl iei, apoi încerci, încet-încet, fie cu transferuri, fie prin concurs din nou, să te apropii de urban sau de casă. Dacă însă titularizarea îți vine ca o recompensă oferită de școală, care a văzut timp de un an că ești un om serios, pe care se poate baza, care a avut poate cu tine un dialog frust, de pe urma căruia s-a stabilit o înțelegere, probabil că vei rămîne acolo cel puțin cîțiva ani, asigurînd o stabilitate și o coerență a actului didactic.

Teoretic deci, art. 253 părea o măsură de încurajare a stabilității mai ales în zonele rurale, dezavantajate, care suferă cel mai mult din pricina calității și coerenței actului didactic. Dar, ce să vezi – și era de așteptat –, încet-încet au început să apară tot felul de breșe. În fapt, pe de o parte, legea permitea ocuparea postului în condiții de inegalitate, vin cu un singur exemplu: tu ai obținut postul pentru suplinire cu nota 7, să zicem, pentru că cel care a dat concurs deodată cu tine și avea 8 a preferat alt post, mai convenabil în condiții de suplinire, dar poate dacă știa că postul tău va deveni titularizabil prin 253, l ar fi -luat pe acesta. Pe de altă parte, legea nu avea aplicabilitate doar în mediul rural, așa că au ajuns, în timp, să se titularizeze profesori în școli de centrul urbei prin intermediul ei. Nu în ultimul rînd, la firul ierbii s-au întîmplat multe: e suficient să ne imaginăm cazul unei școli care are doi profesori suplinitori, unul cu domiciliu în localitate, altul nu, un singur post titularizabil, iar directorul „uită“ să îl înștiințeze în scris pe cel cu domiciliu în localitate, care ar fi avut întîietate, dar care, neștiind, nu își depune dosarul. Ia ghiciți, care dintre cei doi ocupă postul?

Articolul 16 din Constituția României, cel care vorbește despre egalitatea de șanse, este flagrant încălcat de articolul 253, fapt care a și dus, prima dată în anul 2013, la declararea neconstituționalității sale de către CCR. Cu toate acestea, fără să intru în detalii tehnice care ar îngreuna înțelegerea fondului, printr o ordonanță de urgență, ministrul de atunci, Remus Pricopie, a găsit o cale de a continua aplicarea 253. Recent, în iulie 2018, o altă decizie a CCR a declarat din nou neconstituționalitatea, cel puțin parțială, a articolului. Rămîne de văzut care vor fi urmările, dacă se va renunța la această portiță sau dacă se va da o altă ordonanță care să deschidă o portiță la portiță. Chiar dacă de la anul acest articol nu s-ar mai aplica, rămîn în urmă vreo șase ani de titularizări inechitabile, aberante, cu legea în mînă. Și nu e vina profesorilor, căci, dacă atunci cînd am fost profesor la Luna de Sus aș fi avut o portiță prin care să mă titularizez acolo, înainte de a mă titulariza în Cluj-Napoca, aș fi rămas, cel puțin o vreme, în acea școală. Pînă cînd legislația privind titularizarea va găsi însă o formulă coerentă, care să nu se schimbe de la an la an, aș observa totuși și că aceste facilități pentru profesorii care predau în mediul rural nu prea își ating scopul. De ce? Pentru că la noi ruralul e încă atît de departe, structural, de urban, încît facilitățile astea nu valorează mai nimic. Pentru că și cu dublarea salariului, la noi, la țară, te simți tot ca la țară, și îți vine să spui ca Topîrceanu: mie dați-mi străzi pavate, dați-mi cinematografe… 

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.