Cu BMW-ul la balul din sat

O descindere în comuna Cuca, din judeţul Argeş, se poate dovedi inedită nu doar datorită pădurii care se întinde în spatele fiecărei case, adăpostind căprioare, ciocănitori şi arici. Într-adevăr, pădurea e superbă, liniştea e totală, numai cîte un aparat de radio emite în depărtare sunetele civilizaţiei. În rest, oamenii par să trăiască în alt timp, cum trec cu bidoane şi canistre către izvor, cărînd la întoarcere apă pentru gospodărie; sau cum culeg în tihnă, cocoţaţi pe scări de lemn, mere şi struguri; cum îşi fac de lucru prin grădină sau smîntînesc oalele cu lapte şi gonesc pisica din vecini. Pămîntul miroase a mere căzute şi în spatele caselor le călcăm în picioare, pentru că peste tot e covor de mere care nu vor mai ajunge niciodată în coşuri. Sîmbătă seara, după o zi de stat în liniştea unei poieniţe, ne-am hotărît să mergem la discotecă. Vecinii din stînga au trei copii care merg şi ei, ca tot tineretul, la balul comunal. "Încă se mai numeşte bal?" " ne mirăm ca nişte neiniţiaţi ce sîntem. Ni se pare o poveste care merită aprofundată; aflăm că pe tinerii familiei vine să-i ia un BMW, pe la 11 seara, şi ne pregătim să plecăm pe la aceeaşi oră. Ne urcăm în maşina noastră mult mai puţin pretenţioasă, îmbrăcaţi în haine despre care ne dăm seama, înainte de a ajunge la locul faptei, că nu vor fi potrivite cu ocazia. Urmînd indicaţiile, intrăm după cîţiva kilometri pe un drum prăfuit, în capătul căruia se zăreşte deja, sclipind pe la colţuri, discoteca. Păşim, în tenişii noştri bicolori, într-o lume preponderent albă. Ca într-un film suprearealist, albul străluceşte sub puterea neoanelor, care scot în evidenţă scamele de pe hanoracele noastre de tăvăleală. Ni se pune o ştampilă albă, despre care eu mă mir ca de un extraterestru: "Ia te uită, ştampilă fosforescentă!". Nu era, evident, fosforescentă. Apoi ne strecurăm printre băieţii în cămăşi strălucitor de albe, către un bar micuţ, în fapt o tejghea, străjuită de neoane mov şi verzi, de un tun de fum şi de un televizor la care se transmite, în mod nu foarte evident şi nici foarte practic, petrecerea de faţă. Muzica e... de la Vîlcea. Apropierea spaţială îi transformă pe oameni în fani, cam cum se întîmplă în cazul echipelor de fotbal, dar aici e vorba de o afinitate completă, care îi face pe băieţi să ilustreze versurile cu mişcări largi ale mîinilor şi cu priviri mijite a înţelegere. Contrar aşteptărilor mele, sîntem scanaţi foarte scurt şi apoi ignoraţi total. Nu interesează pe nimeni că stăm pe o banchetă, fără să vorbim, îmbrăcaţi în haine fără nume. Muzica de la Vîlcea are versuri care se prind de mine ca nişte lipitori; nu am cum să mă abţin: le repet pe cele mai delicioase, de două-trei ori, hotărîtă să le ţin minte. La urmă, am rămas doar cu ideea principală: banii şi femeile apar peste tot, sînt laitmotivele dorinţelor, deopotrivă împărtăşite, ale autorilor şi ale acestor adolescenţi care îşi petrec zilele în monotonia vieţii la ţară. Am mai reţinut că un localnic tocmai se întorsese din Italia, motiv pentru care a primit ca dedicaţie o piesă pe aceeaşi temă. DJ-ul localului, o voce antrenantă fără chip (i-am construit chipul în imaginaţie şi nu m-am putut despărţi de imaginea cămăşii albe, impecabile) citeşte dedicaţii pentru Mopsul şi fetele lui, pentru verişoarele lui Alin şi toate fetele din discotecă, pentru Mădălina, cea mai frumoasă fată, pentru Liliana, cea mai frumoasă fată, şi pentru Lavinia, Lavinia, Lavinia, fără număr, fără număr, fără număr. În rest, nu s-a petrecut nimic spectaculos. Cîteva cupluri or fi apărut şi s-or fi desfăcut, dar fără urmări bruşte. Împărţiţi pe grupuri bine definite şi fără a se amesteca printre "ceilalţi", tinerii par să îşi cunoască locul. Cîteva fete frumoase şi dichisite au devenit centrul unor grupuri de băieţi mulţumiţi. Am plecat după o oră, însoţiţi de o undă subtilă de fum aromat. În uşă, am întors capul după tinerii strînşi în pridvor, aerisindu-se între două piese. Arată aşa cum trebuie să fi arătat, în urmă cu 40 de ani, părinţii lor, strînşi în acelaşi loc. Dacă nu ar scrie pe cămaşa unuia D&G, probabil ar fi leit taică-su. Pe drumul prăfuit, o Dacie tunată ne depăşeşte în viteză, învăluindu-ne în praf. Nu am crezut nici o clipă că ar fi vorba de dispreţ, o fi mai degrabă vorba de o competiţie inspirată de cîteva versuri pe care nu mi le mai amintesc, ceva cu maşini tunate şi gagici în spate. Acum 40 de ani, cînd părinţii lor mergeau pe jos cîţiva kilometri către aceeaşi discotecă, spiritul de competiţie s-ar fi manifestat altfel. Cum, oare? " mă întreb privind casele frumoase, de oameni înstăriţi, rămase, unele, de atunci, martore tăcute de la care nu pot afla nimic. Este asta România profundă a cărei soartă o deplîng unii şi alţii pe la televizor? Păi, nici nu-i aşa de rău. O zi de distracţie pe săptămînă, pe lună, poate, nu-i scoate pe tinerii comunei din tihna lucrului pe lîngă casă. Alternativele ar putea schimba playlist-ul şi poate atitudinea lor de mici războinici care visează bani şi femei, dar le-ar schimba cu adevărat viaţa şi preocupările zilnice? Să le plîngem de milă pentru că ascultă manele sau să le/ne plîngem de milă că nu îi învaţă nimeni să facă proiecte de agricultură ecologică şi să primească bani pentru ceva ce deja fac? Să le plîngem de milă că se ataşează de nişte imagini de spoială sau să le oferim alternativa unor tabere prin vest, unde la discoteca localităţii se ascultă, în mod distractiv, Pet Shop Boys şi Rammstein, una după alta? Să ne uităm lung după logo-urile de pe cămăşile apretate sau să-i ajutăm să-şi aleagă alt tip de modele? Sau mai bine să-i lăsăm în plata Domnului, că peste 3-4 ani oricum se însoară şi nu le mai arde de mers la discotecă? Să începem cu emisiuni de cultură şi vizitele unor specialişti în proiecte europene sau să începem cu accesul la apă curentă? Vă spun eu: în cîteva săptămîni în comuna Cuca se trag ţevile şi va exista apă curentă. Oamenii nu vor mai umbla, pe cărări înnoroite de mere strivite, către izvorul pe care îl împart cu animalele pădurii. O etapă din viaţa unui sat incredibil de paşnic şi de luminos se va încheia poate, urnindu-l un pas în plus către civilizaţie, către confort, către "oraş". După mine, e mare păcat. Şi asta e singura mare tristeţe cu care am plecat din Cuca.