Cortina şi tablourile

Cortina d’Ampezzo e o staţiune "de fiţe", cum zic românii. Dacă prin altă parte o porţie de spaghete costă 7 euro, la Cortina te costă 10. Are însă pîrtii de schi spectaculoase şi privelişti incredibile. O telecabină din trei tronsoane te poartă peste prăpăstii (fără stîlpi de susţinere intermediari) pînă la mai bine de 3200 de metri altitudine. Acolo nu mai sînt pîrtii de schi, ci doar privelişti şi vînturi năprasnice. La staţia imediat inferioară, la 2470 de metri, e un restaurant semicircular panoramic, cu multe geamuri. Un loc unde e bine să faci poze, să-şi potriveşti mănuşile şi ochelarii, să te duci la toaletă, dar să nu încerci să cumperi nici măcar o cafea. Mai la vale sînt nişte pîrtii abrupte şi reci, printre stînci ascuţite. Staţiunea a fost gazdă a Jocurilor Olimpice de iarnă din 1956 şi de pe atunci a devenit celebră, cam odată cu începuturile bunăstării poporului italian. Din cîte am înţeles, straniul nume al localităţii e intraductibil în româneşte, deşi cortina poate însemna chiar cortină. Nu la fel de intraductibilă pentru chelnerul de la o cabană a fost discuţia noastră despre cît să-i lăsăm bacşiş. "În Italia nu se dă bacşiş" - ne-a zis pe româneşte şi ne-am trezit că ne face el o reducere la plata consumaţiei. De la acea masă din mijlocul pădurii (se mînca şi afară la terasă, la temperaturi cu minus), ţin minte coşul cu vreo şapte feluri de pîine şi covrigi. Am aflat că omul nostru era chiar din Bucureşti, stabilit însă de mulţi ani la Cortina. "Cum de mai puteţi trăi în infecţia aia de oraş?" - ne-a întrebat. Chiar aşa: cum?! Coborîrea pe schiuri pînă în staţiune se face, din acea parte, pe un drum lung şi şerpuit prin pădure, pe unde poţi avea surpriza să te întîlneşti cu căprioare. Totul se încheie cu trecerea pe un podeţ de lemn, cu zăpadă bătătorită pe el. Traversează un rîu limpede care curge năvalnic peste nişte pietre albicioase (dolomitele din Dolomiţi). Imaginea acelui podeţ te transpune parcă într-un alt secol, mai romantic şi mai liniştit. Dar un pod pictat se găseşte de vînzare şi în mijlocul staţiunii, la hotel Alaska, unde e o expoziţie de "falsuri celebre". Oameni de-abia coborîţi de pe hornurile înalte ale Dolomiţilor îşi scot clăparii din picioare şi casca de pe cap pentru a intra în luxosul salon de hotel, să admire tablouri printre care şi celebrul pod al lui Monet. Cu nuferii de sub el şi ierburile de baltă uşor tenebroase. Bineînţeles că e o copie. Tot aşa cum este şi Mona Lisa, care zîmbeşte schiorilor de pe un trepied. Cică ar fi o copie atît de reuşită, încît a fost pusă şi la Luvru, în locul originalului, într-o perioadă în care acesta a fost restaurat. Şi nimeni n-a remarcat substituirea. Cel puţin aşa povesteşte patroana expoziţiei, o pictoriţă mai în vîrstă cu părul roşu vîlvoi. Sînt acolo şi cópii după Gauguin şi chiar Van Gogh. Acesta din urmă pare însă cît se poate de dificil, dacă nu chiar imposibil, de copiat. Ca să încerci să-l copiezi pe Van Gogh, probabil că trebuie să fii cel puţin nebun. Am întrebat însă cît costă Mona Lisa. Mi s-a spus că 3000 de euro, numai că de banii ăştia nu ţi se oferă cea care a fost la Luvru, ci o alta. Cum adică? O copie a unui fals celebru? Şi cîte asemenea cópii or mai fi în magazie? Dintr-odată graniţa dintre fals şi celebru mi s-a estompat în minte. N-am mai fost sigur cît de celebru poate fi un fals, dar am început să fiu mai sigur cît poate fi de fals. Pentru că într-o lume a cópiilor, începem să căutăm reproducerea originală. În sfîrşit, am ieşit afară unde aproape se întunecase, iar pe corso, printre oameni în clăpari şi cu schiuri pe umăr, se plimbau venerabile doamne cu blănuri fabuloase. "Neveste de mafioţi bătrîni" - cum a zis, plin de umor, un est-european trecut prin lupta de clasă.