Cîteva lecturi pentru judecătorii din Cazul Gheorghe Ursu
În Amintiri din casa morților, scriere mai degrabă autobiografică decît de ficțiune, Dostoievski recurge la un procedeu narativ utilizat de mulți scriitori: romanul în roman. Între hîrtiile rămase după decesul lui Aleksandr Petrovici Goriancikov, deportat cîndva în Siberia, este descoperit un caiet cu titlul Scenele din casa morților, cuprinzînd descrierea experienței carcerale a autorului jurnalului. Procedeul narativ este mai complex, Goriancikov fiind un alter ego al scriitorului. Cum se știe, Dostoievski a fost condamnat la moarte la 16 noiembrie 1849, ca urmare a participării la activitatea intelectuală a cercului Petrașevski, îndreptată împotriva regimului autocratic. Dus în fața plutonului de execuție la 2 decembrie 1849, scriitorul a trăit coșmarul morții iminente. În ultimul moment, execuția a fost însă amînată, iar Dostoievski a fost deportat în Siberia, unde a petrecut zece ani, dintre care cinci ani într-un lagăr de muncă și cinci ani ca soldat la granița cu Mongolia.
Dedublat în autor și erou de roman, scriitorul contrapune, cu ironie amară, două imagini: o imagine idilică a Siberiei și imaginea carcerală a acestei regiuni fabuloase. Este adevărat, pentru prima imagine sînt suficiente cîteva fraze, pentru a doua nu ajunge întreaga carte. Nu sînt totuși de ocolit cele cîteva fraze idilice: „Siberia e o țară a bucuriei. Clima e admirabilă; negustorii sînt primitori și cu dare de mînă; printre băștinași se găsesc așijderi destui oameni înstăriți și ospitalieri. Domnișoarele sînt ca niște boboci de trandafiri, caste și rușinoase nevoie-mare. Vînatul dă buzna pe străzi și numai că nu se izbește de pușca vînătorului. Șampania curge gîrlă, icrele sînt delicioase, solul rodește recolte îmbelșugate… într-un cuvînt, e un pămînt binecuvîntat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le cunoască și, ce-i drept, în Siberia, mulți se pricep să-l rostuiască cu destulă iscusință, trăgînd foloase cu o rîvnă neasemuită”.
Restul cărții, în care este descrisă Siberia carcerală, pare să nu se mai sfîrșească. Și chiar nu se mai sfîrșește. Siberia carcerală țaristă a fost amplificată de bolșevici la scara întregii Uniuni Sovietice. Amintiri din casa morților continuă în Arhipelagul Gulag de Soljenițîn, în Povestiri din Kolîma de Varlam Șalamov și în bogata memorialistică a scriitorilor care au trăit experiența carcerală în fosta Uniune Sovietică. La acestea se adaugă memoriile militarilor români, deținuți în lagărele de prizonieri în timpul și după al Doilea Război Mondial; între acestea, Patimi și iluminări din captivitatea sovietică de Radu Mărculescu este una dintre cele mai cutremurătoare mărturii despre lumea carcerală sovietică.
România, la fel ca și celelalte țări care au cunoscut totalitarismul comunist, a fost o extindere a universului carceral sovietic. Scriitorii nu au fost ocoliți de teroarea totalitară. Constantin Noica, Dinu Pillat, Vasile Voiculescu, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Jean Valjean au intrat în malaxorul absurd al sistemului judiciar comunist, au fost condamnați și întemnițați. Unii dintre cei care au avut șansa să fie eliberați nu au scris, iar alții nici măcar nu au vorbit despre experiența carcerală. Nicolae Steinhardt, pentru care această experiență a devenit un proces de iluminare și de revelație, a avut tăria sufletească să-l mărturisească în Jurnalul fericirii. O mărturisire, într-o variantă de ficțiune, cea a romanului Zahei orbul, face și Vasile Voiculescu; deși nu trimite direct la universul carceral comunist, cartea este o parabolă care anticipează propria experiență carcerală. Condamnat pe nedrept, pentru un omor pe care nu l-a comis, Zahei transformă suferința în izvor de bunătate și de izbăvire.
Literatura despre universul carceral comunist are, în cea mai mare parte, direct sau indirect, caracter autobiografic. Este firesc, pentru că ficțiunea auctorială pălește în fața calvarului din acest univers carceral. Ceea ce nu înseamnă că toată această literatură pierde dimensiunea estetică, rămînînd o colecție de documente istorice. Arta literară a acestor scriitori combină forța adevărului despre o realitate istorică în care imaginația torționarilor depășește orice ficțiune cu exprimarea în forme sensibile a scenelor decupate din această realitate prin procedee narative simple și pătrunzătoare, apte să nască, în egală măsură, puternice emoții estetice și intense sentimente morale. Nu este inadecvată constatarea că scriitorii au făcut mai mult decît istoricii pentru a prezenta în mod convingător adevărul despre esența criminală a comunismului și despre multiplele înfățișări în care s-a manifestat această esență. Există totuși un istoric care și-a făcut datoria în mod impecabil: Thierry Wolton. Deși superlativele trebuie să fie folosite cu zgîrcenie, O istorie mondială a comunismului nu este doar o istorie, ci este singura istorie cuprinzătoare, concludentă prin fidelitatea față de adevăr și prin amploarea cercetării, a celui mai crud, mai irațional și mai distrugător sistem social, care a fost, în întregul lui, o Siberie carcerală, întinsă pe două continente. Al doilea volum – Victimele – cuprinde tipologia completă și exactă a industriei crimei și un inventar terifiant al atrocităților din țările europene și asiatice care au fost supuse totalitarismului comunist.
Cine a citit cărțile lui Soljenițîn, Varlam Șalamov, Radu Mărculescu, Nicolae Steinhardt, Vasile Voiculescu și Thierry Wolton poate avea impresia că Siberia carcerală țaristă descrisă de Dostoievski este un teritoriu idilic în comparație cu universul carceral comunist. Totalitarismul comunist a avut, în toate etapele istoriei sale, o esență criminală, cu nesfîrșite înfățișări particulare, cum este și Cazul Gheorghe Ursu. Se pare că judecătorilor acestui caz le-au lipsit lecturile necesare care le-ar fi permis să înțeleagă această esență criminală a sistemului comunist din România, rămasă neschimbată și în contextul în care au fost săvîrșite faptele.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
