Cît de important e un ou clocit?

În ziua încinsă de vară în care am aflat că Ministerul de Interne se consultă cu poporul în privința mențiunilor ce vor apărea pe noua carte de identitate, mi se întîmplase deja ceva. Se făcea că mă aflam sub puterea caniculei de peste 40° C pe strada bucureșteană pe care locuiesc, vedeam cum contururile asfaltului se unduiesc sub teroarea caniculei și formele cuprinse în aerul fierbinte al privirii mele se fragilizau și deodată mi-a venit în minte o replică din Iona, piesa scrisă de Marin Sorescu în 1968: „Se clatină lumea ca un ou clocit din care trebuia să iasă un viitor luminos”. Lovit de soare, m-am gîndit că poate Sorescu citise piesa Viitorul e în ouă, scrisă de Eugène Ionesco în 1951. Și dacă o citise, trebuie că autorului Ionei îi rămăsese în memorie finalul teribil al aceste piese, în care personajul Jacques Bunicul, care murise deja, dar continua să fie prezent ca un fel de zombie, spune, într-un soi de înțelepciune apoteotică: „La fel ca odinioară, viitorul e în ouă!”. Viitorul va fi mereu la fel ca odinioară: un ou promițător, acum clocit.

Ca unul care a văzut un spectacol cu Iona la începutul anilor ’80 ai veacului trecut, pot spune că replica aceasta („Se clatină lumea ca un ou clocit din care trebuia să iasă un viitor luminos”) suna subversiv și dădea spectatorilor, trăitori într-o societate decrepită pe care propaganda oficială și unică ne-o prezenta ca fiind înfloritoare, o satisfacție anume. Pentru cei care nu știu, promisiunea „viitorului luminos” (chiar asta era sintagma preferată a propagandei) era un vector foarte puternic al discursului dictatorial oficial. Mai tîrziu, cînd ne-am eliberat de ceaușism și am putut vedea orizonturi geografice și istorice mai largi, am aflat că promisiunea viitorului luminos este un vector foarte puternic al oricărui discurs oficial dictatorial. Întotdeauna, blestemățiile prezentului sînt prezentate ca un fel de preț ce trebuie plătit pentru viitorul luminos.

Adevărul este că soarele torid al acelei zile clocea orice ou, indiferent cît de rară sau banală ar fi fost pasărea ce l-ar fi ouat. Așa că replica lui Iona mi s-a părut că sună la fel de puternic – poate nu subversiv, deocamdată – în acea zi în care un ștab de la Poliție ne-a prezentat o propunere de carte de identitate. Lumea se clatină iar (dar oare s-a oprit vreodată într-un echilibru?) tot ca un ou clocit, doar că acum nu mai e vorba despre viitorul inevitabil ratat de atunci, ci despre prezent. Am impresia că cea mai mare diferență între ce era România cu douăzeci de ani înainte de finalul secolului XX și ce este România la douăzeci de ani de la începutul secolului XXI este chiar asta: atunci ni se promitea un viitor măreț, acum ni se promite un prezent măreț. Hic et nunc. Replica adusă la zi ar fi: „Se clatină lumea ca un ou clocit din care trebuia să iasă un prezent luminos”. Lumea de azi se clatină tocmai pentru că viitorul din capul unora e adus în prezentul nostru, al tuturor. Și, dacă nu se potrivește, nu-i nimic, deformăm prezentul tuturor ca să fie cît mai exact viitorul din capul unora.

Așadar, Ministerul de Interne a vrut să înlocuiască mențiunea „sex” cu mențiunea „gen” pe noua carte de identitate. Unii au văzut în asta o capitulare a Guvernului Cîțu în fața ofensivei noului sexomarxism și au protestat. Alții, firește, au susținut ideea. Că ce bine e să nu fie doar F sau M pe cartea de identitate, ci, dacă poftești, poți marca un X, ceea ce ar însemna orice altceva – să recunoaștem, un mare pas înainte pe calea subordonării naturii de către noul zeu, recentul atotputernic. E drept, puțini au văzut că Ministerul de Interne propunea ceva ilegal. Pînă una-alta, mențiunea „sex” în cartea de identitate este stabilită printr-o lege. Cine poftește „gen” ar fi trebuit să propună spre dezbatere, eventual, o ordonanță de modificare a legii și nu o poză cu noua carte de identitate. Legaliștii ultraprogresiști care au încercat să pledeze cazul „genului” au mers către legislația UE care prevalează asupra legislației naționale. Doar că legislația UE lasă în sarcina deciziei naționale chestiunea, iar decizia națională, cum spuneam, pînă una-alta, se află într-un text de lege care spune „sex”, nu „gen”. Mai mult, documentele UE care vorbesc despre actele de identitate folosesc englezescul „sex” și nu mult adoratul „gender”. Nu credeți? Citiți direct la sursă (Regulamentul UE 1157/2019 care, în materia mențiunilor de pe actele de identitate, trimite la documentul OACI 9303) și nu pe Facebook sau pe site-uri. Asta, firește, dacă vreți să știți. Dacă vreți doar să activați în mișcare, desigur, nu vă pierdeți vremea să citiți, treceți direct la protest! În orice caz, legaliștii ultraprogresiști au intrat într-un dans abracadabrant, amestecînd mere cu pere ca să le iasă la vopsea că legislația UE spune ce nu spune și că legislația noastră tace, deși, biata de ea, spune ceva. În fine, fiecare a făcut ce a putut mai bine: unii ca să-și apere reduta, alții ca să facă asaltul încă și mai agresiv.

Dar în toată povestea asta, cu adevărat remarcabil mi s-a părut altceva. Cînd balanța disputelor înclina cumva, au apărut deodată cei care au văzut în subiectul propus cetății de către Poliție o problemă fără însemnătate: ia uite ce prostii discutăm noi acum cînd țara are probleme serioase, precum rata vaccinării, anticorupția sau autostrăzile (cu trenurile, cred, toată lumea s-a resemnat de mult)! Poate mai pregnant ca niciodată, mulți dintre susținătorii propunerii au jucat, tactic, minimalizarea. Una dintre manevrele tactice știute prin care cineva care susține o agendă controversată sau impopulară o face să avanseze, totuși, este falsa minimalizare. Adică tocmai susținătorii unei idei controversate, văzînd că este controversată și majoritar repudiată în dezbaterea publică, fentează: hai, dom’le, că nu-i așa important, ce vă agitați atîta, ia uite ce agitați sînteți, e clar că e ceva în neregulă cu voi! Învinși în argument, aceștia încearcă să țină ideea în viață prin suspendarea subiectului: nefiind important, defectă nu-i propunerea, defecți sînt ăia care s-au repezit s-o trateze ca importantă. Ideea este că, dacă te interesează subiectul, trebuie să te simți vinovat în fața acestei puneri la punct a interesului tău. Recunosc, jocul e abil. De fapt, trebuie să te simți vinovat dacă îți trece prin cap o altă opțiune decît cea dictată „de la centru”.

Micul puseu de vară al meciului cultural sex vs gen a trecut. Cu siguranță, cei de la MAI și-au dat seama într-un tîrziu că propunerea lor, înainte de a fi discutabilă sub aspect cultural, era nelegală și gata. Dar rămîne esențială întrebarea: cum se stabilește ce-i important pentru cetate și ce nu? Evident, într-o lume liberă, avem toți interese, preocupări și sensibilități diverse. Ai dreptul să spui că ceva ți se pare că e important și altceva ți se pare neimportant. Există, însă, și teme a căror importanță strînge un cvasi-consens. De pildă, chestiunea pandemiei de COVID-19. Sau chestiunea războiului cultural pe care-l trăim. Activiștii ultraprogresiști au făcut tot ce au putut ca să ridice problemele care-i frămîntă pe ei la rangul marilor probleme ale tuturor. Iată, au reușit. Tema sex vs gen răscolește azi pe toată lumea pentru că ei au cheltuit imense resurse de toate felurile ca să fie chiar așa, răscolitoare pentru noi toți. Nu-i așa că e ciudat să-i vezi tocmai pe ei minimalizînd-o? Este.

După părerea mea, chestiunea nu este deloc neimportantă. Ea trebuie discutată public și, în final, soluția la care ajungem trebuie formalizată legal. Oul e clocit, iar viitorul e tot în ouă...