Ciorba de pe întîi
Deşi au trecut şi Boboteaza, şi Sfîntul Ion, mie mi-a rămas gîndul tot la ziua de întîi ianuarie. Prima şi poate cea mai ciudată zi din an, cînd toate sînt pe dos pentru mai toată lumea. O zi amorţită de somn în prima parte, mahmură şi fără poftă de mîncare pe la prînz şi care se umple treptat de chef către seară, după noaptea în care, vrei, nu vrei, trebuie să petreci, să mănînci, să bei şi să te bucuri văzînd cum pocnesc artificiile pe cer. Că vrei sau nu, trebuie să-ţi aminteşti şi că a mai trecut un an din viaţa ta şi a celor dragi. De aceea, probabil, e bine ca petrecerea să fie cît mai zgomotoasă, pentru a învinge prin scandal depresia provocată de conştientizarea trecerii timpului. Şi cică trebuie alungate şi duhurile rele ale anului depăşit (cu şampanie şi tiribombe). Îmi vine în minte imaginea lui moş Gheorghe care ducea în după-amiaza de întîi turiştii prin sat, cu sania lui trasă de vijelioasa Isabela, învîrtind biciul în mînă şi salutîndu-i de la distanţă pe toţi cei pe care-i vedea îmbrăcaţi în haine de oraş: Anu Nou, Anu Nou, p.... mea în c... tăăău! Lumea nu prea înţelegea ce spune şi se simţea obligată să-i răspundă prin fluturări de mînă şi urări de la mulţi ani strigate peste dealuri şi văi, spre amuzamentul copios al pasagerilor din sania moşului, care treceau de la unul la altul o sticlă de ţuică. Fiindcă la ţară, de Sărbători, toată lumea e de acord: gustul ţuicii îl bate pe cel de coniac sau de whisky. Şi chiar ne-am bătut în ţuici, care-i mai bună: de Bordeni sau de Văleni. La ele se adăuga cu mare succes un rachiu de gutui de culoare uşor oliv, vechi de 20 de ani, care luneca rotund pe gît. Dar după ce ne-am trezit, pe întîi la prînz, ne-am dus pe jos în satul vecin, acolo unde aveam maşinile, să mai luăm nişte CD-uri din torpedo, să mai împrospătăm muzica de peste noapte. Vreo opt kilometri cu tot cu întorsul, prin zăpadă mare, pentru un Astor Piazzola, Nicolae Mărgineanu sau Jean Moscopol. Printre ei avea loc şi o Madonna. Peste dealuri şi văi, sania lui moş Gheorghe trecea ca o nălucă, o vedeai cînd ici, cînd colo, cu urările de bine ale vizitiului. În mica parcare devenită cu forţa mai mare, am avut surpriza să constatăm că nu eram singurii care ne îndeletniceam cu scoaterea CD-urilor de prin torpedo. Alţi petrecăreţi bucureşteni, cantonaţi prin împrejurimile muntoase, descinseseră în parcare la aceeaşi oră şi se întrebau unii pe alţii de Ada Milea sau Gică Petrescu. Am mai ajutat un şofer să-şi scoată maşina din zăpadă, l-am salutat pe cîrciumar şi am pornit îndărăt spre căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii. Am ajuns încălziţi şi transpiraţi din cauza urcuşului, deşi era un ger de crăpau pietrele. Pentru prima dată am băut bere, în timp ce ne puneam hainele pe sobă. Apoi, am revenit la ţuica noastră strămoşească, în vreme ce pe plită se punea la încălzit o ciorbă magică de perişoare. Adusă cu jeep-ul pe coclauri, purtată în sanie între picioare, răsturnată şi recuperată de vreo două ori, uitată afară la nasul cîinilor (noroc cu capacul bine fixat al bidonului). Nu chiar de potroace, ca la carte, dar pregătită în aceeaşi idee. Ciorba la care de cîteva zile tot rîvneam şi de care tot vorbeam: acrişoară, gălbioară, călduţă, consistentă şi gustoasă. Afară se aşternea un întuneric lăptos şi parcă te aşteptai să auzi lupii. În sobă duduiau lemnele. Înserarea ne predispunea din nou la chef, dar ne amintea în acelaşi timp că se încheie şi ziua de întîi. Începea un an pe care toţi ni-l uram ca fiind mai bun, dar în care ne aşteptau grijile zilnice şi stresul de la serviciu, de care ştiam că n-au cum fi mai bune decît acele momente de petrecere. Muzica era oprită şi, în acel interval în care contururile vechiului grajd din poiană - care se zărea pe geam - începeau să se piardă în întuneric, ne-am golit fiecare bolul de ciorbă în tăcere, cu o plăcere de-a dreptul colosală. De aşa o ciorbă, ai parte la mulţi ani o dată.
