Ciolanu’ prin lobodă
Sînt la restaurant. M-a invitat doamna ambasadoare a unei ţări nordice. Ca să nu îmi iau iarăşi ţeapă, am descărcat meniul online şi m am dus la un coleg francez – şi el un mic poet – ca să mi-l traducă. M-am lămurit buştean. La restaurant nu m-am putut abţine şi am comandat „feerie de primăvară cu patru arome“ – adică borş de lobodă – şi „coşul de dimineaţă al pescarului cu garnitură de buchet de verdeţuri proaspete“, adicătelea un peşte la grătar cu ştevie şi lobodă.
E a patra oară cînd chelnerul vine şi mă întreabă dacă totul e bine. Mă gîndesc că m-a mirosit că sînt român şi că s-a dus vestea cu conga aia din Spania. Îmi vine să îi zic că nu sînt deloc bine, că doar e cunoscută istoria coloniilor franceze cu ăştia un pic mai închişi la culoare. Ar fi fost tare să îi zic că mă simt oribil în Franţa şi să dau vina pe el pentru sclavie, să îi zic cîteva de arhetipul opresorului francez, despre afacerea Dreyfus şi cum se manifestă asta în zilele noastre în rasismul împotriva coetnicilor mei, dar l-am iertat.
Ambasadoarea este o tanti care suferă de hiperpozitivism. Totul este senzaţional de mirobolant pentru ea. Îmi spune că a văzut filmul pe care l-am produs şi ce perlă cinematografică este. Încep să fiu convins că e una din ăia de stau şi citesc creditele de la sfîrşitul filmului şi aplaudă de nebuni de unii singuri. Mă întreabă cum e să fiu rom.
Doamnă, e o superfantastică onoare să fiu rom! Înainte de a mă naşte am selectat unde şi ce să mă nasc, dar în loc de Dalai Lama, care era o chestie relativ complicată, că doar trebuia să mă descopere alt Lama, am ieşit Dobre.
Cum asta cu Dobre era cumva cam prea uşurică, s-a decis că ar fi bine să merg cu numele de Ciolan. Că ce e mai bine decît să fii rom? Să fii rom, să te cheme şi Ciolan şi să trăieşti într-o familie mixtă în care tac-tu urăşte romii cu spume! Mi am dorit jumate de viaţă să mă întîlnesc cu una pe care o cheamă Fasole, dar nu am avut norocul ăsta. M-aş fi însurat numa’ aşa, de-al dracu’, şi i-aș fi luat numele – Valeriu Ciolan Fasole. Nume predestinat, mi-aş fi deschis restaurant.
Aşa însă, nu am decît şansa politicii de Dîmboviţa. În fapt, dacă e să mă iau după cîţi bani i-a dat Fillon nevesti-sii şi lui fii-su, cred că aş fi putut face o supercarieră politică şi în Franţa. Sau în Statele lui Trump. Dacă stau să mă gîndesc bine, e perioada ciolanului cam peste tot. Numai nemţii şi nordicii se pare că sînt cam întîrziaţi în a prelua moda mondială. Dar să revenim.
E tare bine să fii rom, mai ales prin ţările alea nordice, unde te umple lumea de respect una-două. Orice control de graniţă prin care treci şi menţionezi că eşti rom (sînt şi masochişti printre noi) sau unde eşti suspect că ai fi rom creează bucurii neaşteptate. Interacţiuni doveditoare de prea multă dragoste ţi se pot întîmpla la orice punct de control. Ca să fiu sincer, nu m-am aşteptat să fiu atît de bine pipăit nici măcar în cele mai minunate vise erotice, darmite în văzul lumii, pe aeroportul din München. Dovezi similare de afecţiune şi respect am primit şi în Austria, Italia, Franţa, Suedia, Bulgaria, Elveţia şi Olanda. Ce Brad Pitt, rom să fii, că bolunzeşti cu un coup de foudre majoriatea ţărilor blonde sau cu obsesii de puritate genetică!
Mi-a sunat telefonul. Mi-am dat seama că nu spusesem nimic, ci că rămăsesem cu gura căscată. Am bîiguit ceva cu „nu prea ştiu să răspund, e ca şi cum v-aş întreba eu cum e să fiți blondă“. S-a dat pe spate, de parcă aş fi fost cine ştie ce guru filozof.
Mă sunase Maria. O tipă faină, căreia îi pasă de lume într-un fel care mă face să simt de fiecare dată că ar trebui să mă străduiesc mai mult. Maria, cu gene de româncă verde. Am simţit brusc o revoltă a lobodei din stomac. Ştiu peste o sută de oameni, nici unul dintre ei rom, deşi toţi români, pe care îi admir sau îi invidiez cu spume, depinzînd de ocazie. Oameni cu care m-aş duce liniştit pe o insulă pentru cîteva decenii. Şi da, sînt momente cînd nu e deloc comod să fiu rom şi cînd mi-ar veni să sparg capul unora dintre compatrioţii mei români. Dar faptul că sînt şi rom, şi român, lucru cîteodată complicat pentru tot felul de idioţi, este o chestie pe care în mod sigur nu mi-aş dori să o schimb. Nu de alta, dar dacă nu aş fi ceea ce sînt nu aş avea norocul să fiu înconjurat de atîţia oameni mişto.
M-am binedispus şi am avut o cină faină. Nici doamna ambasadoare nu pricepe poezia culinară franceză, crede că Trump e un tîmpit şi deci, automat, l-ar umple de respect pe Dragnea, şi are un simţ al umorului destul de aliniat standardelor balcanice. În plus, ne crede supertari pentru demonstraţiile împotriva corupţiei.
